Epitafe
de Ion Heliade Rădulescu(2005)
1 min lectură
Mediu
I
Când soarele apune, luceafărul lucește
Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică,
Sfințit-a domnul zilei, și-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.
II
În dimineața vieții un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrimare;
O purpură cernită a fost a mea-nfășare,
Și hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea —
Aci zace nădejdea, și stinsă e în ea.
III
Din cer milostivirea pe muritor când vede,
A lui inimă caldă pe alta ușurează
Și, binele făcându-l, pe sine se jertfește.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrățișează,
Intrați ș-aveți nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrimi de căință ce sufletul sfințește
Al vostru trup prea șubred curând se întărește;
Iar doctorul e mila, și ea din cer purcede.