Gheorghe Orleanu

Pendula veche de stejar Încearcă miezul nopții, La umbra îngerului morții Pășește visul clar. Și visul tremură o clipă, Iar slabe dungi furiș

Scrisorile de-odinioară Le-am azvârlit în foc, și-acum Cenușa lor mă înfioară, Mă înfioară-al lor parfum. Profilul tău ca-ntr-o estampă, Cu

Departe,-n țările de ceață, într-o cetate-episcopală, Coboară seara mohorâtă în liniștea provincială. Exil nostalgic, în odaie, înfrigurat rămân

Pe muche mănăstirea a-ncremenit, pustie, Bătrâni, întind copacii de veacuri umbra lor; Călugări, lilieci, trec noaptea, țin sobor, Și-n strane

În ochii mei, fără de sațiu, ascunsă zace o comoară: Aur de grâu, aur de plete, argintul nopților de vară, Petrec închis în mine însumi, mai singur