Cântecul mării
de George Magheru(2010)
1 min lectură
Mediu
De vrei să fii un Tot și nu o parte
Coboară în albastrul meu mister.
Cu cât mai clară-i, mai neînțeleasă,
Eternitatea sfântului meu cer.
Zdrobește universul tău cu margini,
Căutător de-icoane și de stele
Și în imperiul marilor imagini
Treci prin substanța visurilor mele.
Eu nu sunt un senin ținut al morții
Și aștrii înălțimii eu îi sting.
Ei scânteie aici în vecinicie
Căci valurile mele nu-i ating.
Dumbrava mea e pururi străvezie
Și limpezimea de azur, cerească.
Și frunza de smaragd strălucitoare
Umbrește, însă fără să lovească.
Aicea peștele trece ca visul
Sau ca săgeata de sidef, prin stâncă,
Iar păsările zbor triumfător prin lucruri
Parc-ar fi palpitarea lor adâncă.
Icoana-naltului în adâncime!
Închipuire-aproape-a depărtării!
Sunt numai ritm, culoare, cântec,
Sunt sunete din imnul mării.
Un suflu, purtător al vieții
De dincolo de largul zării,
Le leagă într-un tot pe toate
În cântul nesfârșit al mării.
Și fiecare strop din ele
E însuși sufletul mișcării
Ce naște-n țărmuri mărginite
Nemărginitul cânt al mării.
* preluată din ant. Poezii antipoetice, E.P.L., Buc., 1966