George Filip

la icoana din amurguri când se nasc mugurii-n cracă sub cruci mari sculptate-n aer îngenunche blânda vacă verzi pășuni i-aleargă-n iris bleg –

asemeni vântului bate sfârsitul la portile crude de dud vulpile fug cu Luna în gura si detunatura n-aud închideti ferestrele vin

Omul a plecat pe jos din rotirea ciclică și spre seară a ajuns în legenda biblică ascundea în craniul sterp șapte vorbe latinești niște

nu călcați pe umbre, umbra e a voastră temporar umbra-ți șade la picioare cât ești viu prin calendar credincioasă ca un câine stă în lanțul

când răsare Soarele pe lumi și zâmbește-n orice eleșteu gâzele planetei cunosc semnul: își deschide ochiul Dumnezeu dacă Luna trece-n cer

cămașa soldățească mă-mbracă-n orice zi și o pornim prin viață albastră - roz - sau gri vitrinele din stradă ne mângâie pe rând iar damele

umbra coboară din trupul de Om și mi se face covor la picioare calci peste ea - o scuipi - o tocești și nu plânge că-i greu și c-o doare o

Mi-au trebuit mai multe veacuri Sa sap fântâna demnitatii Eu fântânar si eu stapânul Pe ciutura umanitatii. S-adap cu znaga de

două treimi din trup mi-au murit oasele-mi spun: mai împinge-ne până ieri aveam chipul frumos și n-aveam pe piele pecingine vremea mă crește și

Dor... mi-e dor de glasul mamei Și de toți ce-mi sunt departe, Dor de plumb în piept mi-apasă Când primesc de-acasă carte. Toți îmi spun că-s

N-am banuit ca-n grota vietii voi poposi asa putin; Acolo, printre lighioane de noapte, mi-a parut senin. Trapasii tineretii mele s-au adapat

Acest pamânt mirositor si lacom Cu trasnetele lui ucigatoare, Fara belsug si fara adaposturi, Acest aform abandonat de Soare Care sub talpa înca

Foaie verde libertate, Dunarea ne striga-n singe. Tara cu cutitu-n spate Striga-n veac dar nu se fringe. Din Ceahlau rasuna bucium, Geme tara in

omul venise viu din război avea o muzicuță de gură când își vărsa plămânii în ea eu credeam că înghite prescură Simion moștenise doi boi numai

Când a fost să plec în lumea largă Și destinu-n cârcă să mi-l port Fericirea a rămas acasă, Fericirea n-are pașaport. Că așa-i în țara

Cîne își înjură ÞARA Fie blestemat să fie Apăsat cu munți de doruri Până-n neagra veșnicie. Neamul cine-și ponegrește, Ars de ură și de

Cad ploile acide peste orașul ars și florile-s ascunse în buncăre de ger femeile sunt semne discrete-n metatars iar mercenarii lumii dau cu

Aduceți toți copacii la trupul meu nemort Așa scăldați bătrânii în falsele vibrații Am bănuit că-n fructul colindelor funebre Vă răsturnați în

De unde venea șoapta înțeleaptă nu știu, poate din vraja unui mit parcă ardea o flacără pământul și-un bici ne biciuia la infinit. Atunci

Înot prin ochiul meu de veghe spre portul care m-a uitat sunt zdrențuit de naufragii și mi-am pus umeri de bărbat. Că nu-i aproape, nici