Lămâii
de Eugenio Montale(2005)
2 min lectură
Mediu
Ascultă-mă, poeții laureați
se mișcă numai printre plante
cu nume rare: ligustrul sau acanta.
Eu iubesc drumurile
sfârșite-n gropi ierboase
unde prin bălți pe jumătate seci
copiii prind câte-un țipar subțire.
Potecile ce merg pe lângă povârnișuri
coboară-n tufele de trestii,
oprindu-se-n grădini printre lămâi.
Cu atât mai bine dacă lumea păsărilor
se stinge înghițită de văzduh:
mai limpede se-aude murmurul
de crengi prietene în aerul mișcat abia
și sensul acelor miresme
ce nu știu să se dezlipească de pământ
și plouă-n piept neliniștea lor blândă.
Aici ca prin minune tace
războiul patimilor răsfățate
și ne revine și nouă celor sărmani
o parte din comoara lumii:
mireasma de lămâi.
Dar vezi în liniștea aceasta
când lucrurile în voia lor par gata
să-și scape ultimul secret,
ne așteptăm adesea să descoperim eroarea
Naturii, punctul mort al lumii,
veriga ce nu ține,firul
nedescurcat care în cele din urmă ne împinge
în inima unui adevăr.
Răscolim cu privirea împrejur,
scormonește mintea, prinde acorduri
destramă parfumuri revărsate
în ziua ce tânjește.
Vin acele tăceri când poți vedea
în orice umbră omenească depărtându-se
vreo Divinitate tulburată.
Iluzia se curmă și timpul ne aduce în orașe
pline de zgomot unde albastrul
se arată în fărâme printre streșini.
Ploile istovesc pământul, se stratifică
plictiseala iernii peste case, avară
ajunge lumina și sufletul amar.
Până-ntr-o zi când pe o poartă
întredeschisă, în mijlocul copacilor
dintr-o grădină, ne apar lămâii.
Se topește înghețul inimii
și-n piept încep să freamăte
cîntecele lor,
trompetele de aur ale solarității.
GH