Urc mereu, mereu cobor, Către țara mea de dor, Către țara mea de vis, Unde sufletul e-nchis. Ci mi-e drumul greu și lung, Nu știu când

Din cărămida sufletului meu, Te-am ridicat peste moloz - spre soare; Din fină pulbere de curcubeu, Zugravii ți-au amestecat culoare. Și pe

Pierdută ești dragostea mea. O, cât am dorit să te caut! Poate te-ai mutat în vreo stea, Poate-ai rămas într-un flaut. Poate ai fi vrut să

Trec printre arborii aceștia înalți, Să-mi caut anii strânși, ca pe-o comoară – Și drumurile nu mă mai cunosc, Nici prietenii buimaci,

Nu-i primăvara asta ca alte primăveri Cu soare mult în praguri și bucurii depline; Ne-apasă greu în suflet păcatele de ieri, Pe-aproape stau

Numai brazii mai rămân în vreme Neclintiți și pururi semeți; Numai brazii poartă albe steme De lumină grea în dimineți. Numai brazii stau

Ce trist surâde peste burg… În văi se-adună berzele să plece, Stau zările de aur să se-nece, În apa-nsângeratului amurg. Se-aude-n munți

Amurg de purpură în care dorm lăstunii Cu șoapta frunzelor la căpătâi, Se scutură pe-alei de cimitir petunii Și peste-ngenunchierea mea

O, cât de sublimă-i liniștea în munte Și dezmierdarea lunii reci pe frunte. Și frunzele cu susurul cuminte, Cum se coboară noaptea să

Gândul, fur plecat hai-hui, N-am lăcate să-l încui. În cutii de lemn domnesc, N-am puteri să-l țintuiesc. Prin mătasa ierbei ude Pasul ni

Ne-am depărtat de lume în calma dimineață Când își prăda veșmântul suav peste răzoare; Ne-a-ntâmpinat pădurea cu ruga în

Popas în miez de noapte Lângă apa Izei, afunde, Lângă apa amintirilor Cu neadormitele unde. Sub zăpezile lunii Popas în prea lucii

Singur, se-nfioară lacul. Arde în văpaie macul. Și pe arșiță, sub soare, Nu-i nici urmă de răcoare. Pârguit, pe sub colnice, Vezi cum

A trecut un călător pe lângă porți, Ca un foșnet aspru ne-nțeles, de șoapte; S-au aprins pe culmi nenumărate torți, Umbrele de ceară s-au

Doamne, cînd se vor deschide oare Drumurile noastre prin cicoare? Inimile cîn s-or bucura, De lumina și-ndurarea ta? N-am uitat cătunele din

Trec prin lanul copt de grâu, Aurul mi-e până-n brâu – Valurile lui mă duc, Peste câmp, ca pe-un năuc. Umbrele m-ajung, mă-ntrec, Nu le

Aproape e toamna Cu brumele ei Si-i palidă frunza Anilor mei. Aproape-i și vântul Mânat pe furtuni; Dar unde-i pământul Cu oamenii

Cad tăcut pe culmi Stele fără număr Și se-ascund prin ulmi Și-aș vrea să le număr. Nici în limpezi ape Nu le pot cuprinde, Pururi o să-mi

Mi-s cântecele grele De cer și de lumină; Moi armonii se-mbină În cântecele mele. Am adunat în ele Tot zvonul din pădure, O, câte visuri

Din crângurile tale de lumină, Am rupt în trecere un ram, Să-l port în inimă ca pe-o tulpină De liniște și de balsam. Să-i scutur cu iubire

S-apleacă alba creangă de salcâm Pe zâmbetul și pe tristețea mea; Tăcută – ca o trecere de vânt, Îmi cade floarea peste pleoape, grea. Sub

Într-o zi de toamnă, într-o seară Voi pleca - de oameni neștiut, Pe un drum îndepărtat de țară Ca o stea brumată. Fără scut. Voi pleca: