Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se

Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii

Într-o vale lată Cu flori semănată, Trece-un fluturel Mic și sprintenel. Stă, se odihnește, Vede-o viorea, Merge lângă ea: -Viorica,

I Albert face știre lui Ștefan cel Mare: - \"Să depui puterea și-armele barbare!\" Pentru-aceste zise domul îi scria Aste vorbe dalbe: - \"Vino

Adesea,-n revoluții, nimic nu se preface Decât numele celui ce-al tău stăpân se face, Asta pentru orășenii Fără posturi, fără bani. Un bătrân

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar întinde brațe

Cu Mihai se vede tînăra domniță, Tremurînd de spaimă ca o porumbiță; Printre geana-i lungă ai ei ochișori Ard ca două stele ce lucesc la

Viorică dupe cale, Drag odor venit din zori, Înaintea serii tale Tu pleci capul printre flori! Eu ca tine jos în lume Am a trece pe sub

Eu trec pe frunza ce-ngălbenește Și cade tristă sub arbore jos; Eu trec pe valul ce murmuiește; Eu trec pe cântul melodios. Așa străinul cântând

Lisimac închină toată-oștirea sa Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa. Și, bând apă, zice-necat de suspine: - „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe

- „Ia harpa de aur, poetule june, Și cântă, căci ochii-mi de lacrimi sunt plini. Iar pentru aceasta, pe frunte-ți voi pune Ghirlande de

Primește-mă în sânu-ți, natură, bună mumă, Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu! Eu ție îți voi zice ce dor adânc consumă Acum sufletul

În nori cinși cu roze și cu-aur curat Se culcă ferice al vieții-mpărat. Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară Gonește-o căpriță, plăpândă și

Lăutarii cântă, hora se-nvârtește Și un cal în spume d-odată s-oprește. - „Pace vouă, oaspeți cu genele albe, Mume tinerele cu aure salbe! Bună

Noaptea-i furtunoasă, și superbul domn În deșert mai cheamă fugătorul somn: O gândire mare sufletu-i îmbată; Printr-o faptă rară să triumfe

Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit, Si omul, si natura acum l-au părăsit; E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude. -- Bine-ai venit,

Ștefan, domnul țării, pe cei mai mari unește La Suceava veche și-astfel le vorbește: - \"Fiul meu cel june! Voi, români doriți! Moartea mă culege

Armia maghiară țara a-nvelit; Soarele văzând-o, a îngălbenit. Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă: Cu o mică ceată de voinici s-avântă. Nu

Astfel cum se-nclină crinul Fără viață și color, Când un vierme-i roade sânul Fraged și desfătător; Astfel, dulce Românie, Tu începi a te

I Lăutarii cântă hore grațioase; Tinerii feciori Cată după părul fetelor frumoase Să răpească flori. Ca dulci fragi de câmpuri albele

Vedeți voi la umbra plină Unor sălcii ce se-nclin Pe această mare lină Un corp dulce ca un crin? E-o ghiaură, albă, jună, Ce se scaldă, o

Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când

Þară dulce și frumoasă, Tu, ce-ai fost gloria mea, Eu mă duc, fii sănătoasă! Nu știu de te-oi revedea. Dar ce-mi pasă oare mie Dacă pe

O, Doamne-al bunătății, putere creatoare, De care niciodata eu nu m-am îndoit, Tu, ce ai pus amorul în inimi simțitoare Și floarea aurorei cu rouă