I Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă ca o

Pe o stinca neagra, intr-un vechi castel, Unde cura-n vale un râu mititel, Plinge si suspina tinara domnita Dulce si suava ca o garofita, Căci în

Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se

Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii

Pe cimpia turzii, pe un verde plai, Tabara ostirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gindeste: Fericirea tarii inima-i rapeste. Are-o

S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran. Când s-abate calul marelui Ștefan, Purice-i oferă calul său îndată. Domnul nu ajunge scara ridicată. -

Într-o vale lată Cu flori semănată, Trece-un fluturel Mic și sprintenel. Stă, se odihnește, Vede-o viorea, Merge lângă ea: -Viorica,

I Când lampa se stinge la negrul mormânt Atinsă de aripi, suflată de vânt; Când buha se plânge prin triste suspine; Când răii fac planuri cum

Ca robul ce cântă amar în robie, Cu lanțul de brațe, un aer duios, Ca râul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros. Un

I Albert face știre lui Ștefan cel Mare: - \"Să depui puterea și-armele barbare!\" Pentru-aceste zise domul îi scria Aste vorbe dalbe: - \"Vino

Trâmbița răsună sus pe coasta verde; Armia lui Þepeș printre brazi se pierde. - \"Iată! strig vitejii, mândrul căpitan Ce-a ucis cu mâna-i pașa

I Vânturile negre, într-a lor turbare, Nu bat fața mării fără încetare; Iar tu, dragă țară, pace nu mai ai! Nu se șterse bine sângele pe plai Și

Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină, Peste patru taberi, varsă luna plină. Turcii și tătarii somnului se dau; Ungurii, la mese,

Adesea,-n revoluții, nimic nu se preface Decât numele celui ce-al tău stăpân se face, Asta pentru orășenii Fără posturi, fără bani. Un bătrân

I Trage-ți încă-o dată spada fulgeroasă, Þară de mari fapte, țara mea frumoasă. Un minut în viață tu te-ai odihnit Și pe păru-ți mândru

De–aș fi pașă sau vizir, N-aș avea sileaf de fir, Nici seraiul de granit Cu pridvorul aurit; Nici bogate caicele, Nici eunuci

Într-o monastire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. Misail prezidă ast banchet voios Și în timpul mesei zice dureros: -

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar întinde brațe

Buciumul În darn moduli, o, fluiere, Cântări de fală pline, Căci moartea naște-n suflete Ca viermi în flori divine. A fost un timp de

Noi te lăsăm, o, patrie, O, țară de suspine! Vom trece viața-n lacrime, Înstrăinați de tine! Sub greutatea lanțului Al nostru braț

Cu Mihai se vede tînăra domniță, Tremurînd de spaimă ca o porumbiță; Printre geana-i lungă ai ei ochișori Ard ca două stele ce lucesc la

I Avuși tu zile mândre când fruntea ta curată De laurii măriei lucit-a-ncununată. A bucuriei rază pe fața ta năștea Și spada de bătelii în

Generalii pasă sub un cort creștin Unde-n cursul nopții lung consiliu țin. Acolo se vede regele Lehiei, Huniad, eroul țării Unguriei, Mari

Turcii intră-n țară, trec, se grămădesc, Alții totd-odată la hotar murgesc. Dar Ștefan cel Mare cu oștile sale Spre Bârlad se duce și-i așteaptă-n