Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel mare
Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se
Visul lui Ștefan cel Mare
Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii
Fluturașul
Într-o vale lată Cu flori semănată, Trece-un fluturel Mic și sprintenel. Stă, se odihnește, Vede-o viorea, Merge lângă ea: -Viorica,
Dumbrava Roșie
I Albert face știre lui Ștefan cel Mare: - \"Să depui puterea și-armele barbare!\" Pentru-aceste zise domul îi scria Aste vorbe dalbe: - \"Vino
Asinul și bătrânul
Adesea,-n revoluții, nimic nu se preface Decât numele celui ce-al tău stăpân se face, Asta pentru orășenii Fără posturi, fără bani. Un bătrân
Mircea cel mare și solii
Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar întinde brațe
Mihai și călăul
Cu Mihai se vede tînăra domniță, Tremurînd de spaimă ca o porumbiță; Printre geana-i lungă ai ei ochișori Ard ca două stele ce lucesc la
La o viorică
Viorică dupe cale, Drag odor venit din zori, Înaintea serii tale Tu pleci capul printre flori! Eu ca tine jos în lume Am a trece pe sub
Elegie la o tânără fată
Eu trec pe frunza ce-ngălbenește Și cade tristă sub arbore jos; Eu trec pe valul ce murmuiește; Eu trec pe cântul melodios. Așa străinul cântând
Dromichete
Lisimac închină toată-oștirea sa Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa. Și, bând apă, zice-necat de suspine: - „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe
Cântece și sărutări
- „Ia harpa de aur, poetule june, Și cântă, căci ochii-mi de lacrimi sunt plini. Iar pentru aceasta, pe frunte-ți voi pune Ghirlande de
Deșertul
Primește-mă în sânu-ți, natură, bună mumă, Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu! Eu ție îți voi zice ce dor adânc consumă Acum sufletul
Căprița de aur
În nori cinși cu roze și cu-aur curat Se culcă ferice al vieții-mpărat. Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară Gonește-o căpriță, plăpândă și
Căpitanul de vânători
Lăutarii cântă, hora se-nvârtește Și un cal în spume d-odată s-oprește. - „Pace vouă, oaspeți cu genele albe, Mume tinerele cu aure salbe! Bună
Năvala lui Þepeș
Noaptea-i furtunoasă, și superbul domn În deșert mai cheamă fugătorul somn: O gândire mare sufletu-i îmbată; Printr-o faptă rară să triumfe
Mihai pădurarul
Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit, Si omul, si natura acum l-au părăsit; E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude. -- Bine-ai venit,
Ștefan la moarte
Ștefan, domnul țării, pe cei mai mari unește La Suceava veche și-astfel le vorbește: - \"Fiul meu cel june! Voi, români doriți! Moartea mă culege
Mircea la bătaie
Armia maghiară țara a-nvelit; Soarele văzând-o, a îngălbenit. Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă: Cu o mică ceată de voinici s-avântă. Nu
La România
Astfel cum se-nclină crinul Fără viață și color, Când un vierme-i roade sânul Fraged și desfătător; Astfel, dulce Românie, Tu începi a te
Muma tânără
I Lăutarii cântă hore grațioase; Tinerii feciori Cată după părul fetelor frumoase Să răpească flori. Ca dulci fragi de câmpuri albele
Se scaldă
Vedeți voi la umbra plină Unor sălcii ce se-nclin Pe această mare lină Un corp dulce ca un crin? E-o ghiaură, albă, jună, Ce se scaldă, o
Un ostaș român închis peste Dunăre
Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când
Ziua bună la țară
Þară dulce și frumoasă, Tu, ce-ai fost gloria mea, Eu mă duc, fii sănătoasă! Nu știu de te-oi revedea. Dar ce-mi pasă oare mie Dacă pe
Invocație
O, Doamne-al bunătății, putere creatoare, De care niciodata eu nu m-am îndoit, Tu, ce ai pus amorul în inimi simțitoare Și floarea aurorei cu rouă
