Dimitrie Bolintineanu

I Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă ca o

Pe o stinca neagra, intr-un vechi castel, Unde cura-n vale un râu mititel, Plinge si suspina tinara domnita Dulce si suava ca o garofita, Căci în

Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se

Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii

Pe cimpia turzii, pe un verde plai, Tabara ostirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gindeste: Fericirea tarii inima-i rapeste. Are-o

S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran. Când s-abate calul marelui Ștefan, Purice-i oferă calul său îndată. Domnul nu ajunge scara ridicată. -

Într-o vale lată Cu flori semănată, Trece-un fluturel Mic și sprintenel. Stă, se odihnește, Vede-o viorea, Merge lângă ea: -Viorica,

I Când lampa se stinge la negrul mormânt Atinsă de aripi, suflată de vânt; Când buha se plânge prin triste suspine; Când răii fac planuri cum

Ca robul ce cântă amar în robie, Cu lanțul de brațe, un aer duios, Ca râul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros. Un

I Albert face știre lui Ștefan cel Mare: - \"Să depui puterea și-armele barbare!\" Pentru-aceste zise domul îi scria Aste vorbe dalbe: - \"Vino

I Vânturile negre, într-a lor turbare, Nu bat fața mării fără încetare; Iar tu, dragă țară, pace nu mai ai! Nu se șterse bine sângele pe plai Și

Trâmbița răsună sus pe coasta verde; Armia lui Þepeș printre brazi se pierde. - \"Iată! strig vitejii, mândrul căpitan Ce-a ucis cu mâna-i pașa

Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină, Peste patru taberi, varsă luna plină. Turcii și tătarii somnului se dau; Ungurii, la mese,

Adesea,-n revoluții, nimic nu se preface Decât numele celui ce-al tău stăpân se face, Asta pentru orășenii Fără posturi, fără bani. Un bătrân

I Trage-ți încă-o dată spada fulgeroasă, Þară de mari fapte, țara mea frumoasă. Un minut în viață tu te-ai odihnit Și pe păru-ți mândru

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar întinde brațe

De–aș fi pașă sau vizir, N-aș avea sileaf de fir, Nici seraiul de granit Cu pridvorul aurit; Nici bogate caicele, Nici eunuci

Într-o monastire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. Misail prezidă ast banchet voios Și în timpul mesei zice dureros: -

Buciumul În darn moduli, o, fluiere, Cântări de fală pline, Căci moartea naște-n suflete Ca viermi în flori divine. A fost un timp de

Cu Mihai se vede tînăra domniță, Tremurînd de spaimă ca o porumbiță; Printre geana-i lungă ai ei ochișori Ard ca două stele ce lucesc la

Generalii pasă sub un cort creștin Unde-n cursul nopții lung consiliu țin. Acolo se vede regele Lehiei, Huniad, eroul țării Unguriei, Mari

Noi te lăsăm, o, patrie, O, țară de suspine! Vom trece viața-n lacrime, Înstrăinați de tine! Sub greutatea lanțului Al nostru braț

I Avuși tu zile mândre când fruntea ta curată De laurii măriei lucit-a-ncununată. A bucuriei rază pe fața ta năștea Și spada de bătelii în

Turcii intră-n țară, trec, se grămădesc, Alții totd-odată la hotar murgesc. Dar Ștefan cel Mare cu oștile sale Spre Bârlad se duce și-i așteaptă-n

Mihai, domnul țării, de soldați urmat, Trece prin Turcia Danubiu-nghețat. Turcii mulți pe gheață repede s-adună; Lupta-ncepe crudă ș-armele

I Sufletul lui Carol, regele maghiar, De dorinți trufașe se îmbată-amar, Dar cea mai fatală ce-a putut să fie E ca să supuie dalba

- \"Dragul dulce-al vieței mele La oaste s-a dus, Și de-atuncea soare, stele, Toate au apus! Mâna mea l-a lui plecare Calu-i

O, săracă țară! Turcii cei mai răi Judecă și-omoară domnii mari ai tăi! Încă azi Barnoschi, domn cu nume mare, La serai purcede între turci

In nopti d-amaraciune, in zile de placere, De cand in umbra vietii, strein, ma ratacesc, Vazut-am pretutindeni o tanara parere, Frumoasa, ideala,

Fost-a când în noapte aurora luce, Când se luptă omul cu adâncu-i chin, Pe atunci când somnul, mincinos și dulce, Curmă-al său suspin. Ea era

Viorică dupe cale, Drag odor venit din zori, Înaintea serii tale Tu pleci capul printre flori! Eu ca tine jos în lume Am a trece pe sub

Stelele de aur prin eter luceau. Turcii și moldavii printre flori dormeau. Ionașcu trece noaptea în veghere; Își adapă dulce sufletu-n

Domnul Mavrogheni pleacă cu oștire Și, chemând boierii, zice cu mărire: - \"Astăzi este timpul să vă războiți Și prin dalbe lupte să vă

Trage cu săgeata scutierul mare; Unde-atinge face poarta de intrare. Un copil din casă apoi a venit, Turla se clădește unde a lovit. Domnul

Știți voi câte valuri se ridic pe mare Când o vijelie suflă cu turbare? Astfel sunt la număr mândrii musulmani Ce-apără cetatea sclavă de mulți

Eu trec pe frunza ce-ngălbenește Și cade tristă sub arbore jos; Eu trec pe valul ce murmuiește; Eu trec pe cântul melodios. Așa străinul cântând

Sub un chip de înger, într-un vis ferice, Domnului Vasile gândul rău îi zice: - \"Monastirea Putna, ăst locaș plăcut, S-a zidit pe aur de un domn

Valuri de aur, mărgăritare, Purpură, roze și diamant Din carul zilei de amarant Revarsă Febus fără-ncetare. Soarele dulce și luminos Întotdauna

De la lungi războaie, Mihai cu mărire Intră-n capitală cu a lui oștire. El se urcă-n tronu-i mândru ocolit. Cei ce au puterea astfel i-au

Lisimac închină toată-oștirea sa Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa. Și, bând apă, zice-necat de suspine: - „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe

Noaptea cade-ntunecoasă, Oastea trece la bătaie, Iar pe stânca aburoasă Arde luna cea bălaie. Ai, băieți, p-acele maluri Unde armia

- „Tu, ce-ai salbă gălbioară, Tu, ce ești o garofiță, Frumușică, bălăioară, Cu inele pe cosiță: Cum adun pe floricică Flutureii miere

I Încetează, țară dulce și iubită, A spera mai bună, mai frumoasă-ursită, Pe cât timp în viață nu vei căuta, În trufașe lupte, fericirea

I În umbrosul spațiu se revarsă zori. Turcii dorm p-o coastă însmălțată-n flori. Dar oștenii noștri și cu domnul june Către cer înălță sfântă

„Seara primaverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă; Austrul ne-adoarme lin În duiosul lui suspin, Iar a nopții stea tăcută Cu dulci raze ne

Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin Un cânt suav și dulce ca fumul după crin; Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare, Tragi

- „Ia harpa de aur, poetule june, Și cântă, căci ochii-mi de lacrimi sunt plini. Iar pentru aceasta, pe frunte-ți voi pune Ghirlande de

Cunoașteți voi pământul ce Nilul a născut? Ce crivățul cu coama de gheață n-a bătut; În care sub cununa-i se-nalță palmierul Și pare că sprijină

La senat s-adună capii cei mai bravi, Soli germani, soli unguri, deputați moldavi, Preoți venerabili cu păstorul mare, Nobilă junime plină

Primește-mă în sânu-ți, natură, bună mumă, Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu! Eu ție îți voi zice ce dor adânc consumă Acum sufletul

În nori cinși cu roze și cu-aur curat Se culcă ferice al vieții-mpărat. Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară Gonește-o căpriță, plăpândă și

Lăutarii cântă, hora se-nvârtește Și un cal în spume d-odată s-oprește. - „Pace vouă, oaspeți cu genele albe, Mume tinerele cu aure salbe! Bună

Astfel cum se-nclină crinul Fără viață și color, Când un vierme-i roade sânul Fraged și desfătător; Astfel, dulce Românie, Tu începi a te

Noaptea-i furtunoasă, și superbul domn În deșert mai cheamă fugătorul somn: O gândire mare sufletu-i îmbată; Printr-o faptă rară să triumfe

Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit, Si omul, si natura acum l-au părăsit; E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude. -- Bine-ai venit,

Ștefan, domnul țării, pe cei mai mari unește La Suceava veche și-astfel le vorbește: - \"Fiul meu cel june! Voi, români doriți! Moartea mă culege

Armia maghiară țara a-nvelit; Soarele văzând-o, a îngălbenit. Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă: Cu o mică ceată de voinici s-avântă. Nu

I Lăutarii cântă hore grațioase; Tinerii feciori Cată după părul fetelor frumoase Să răpească flori. Ca dulci fragi de câmpuri albele

Vedeți voi la umbra plină Unor sălcii ce se-nclin Pe această mare lină Un corp dulce ca un crin? E-o ghiaură, albă, jună, Ce se scaldă, o

Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când

Þară dulce și frumoasă, Tu, ce-ai fost gloria mea, Eu mă duc, fii sănătoasă! Nu știu de te-oi revedea. Dar ce-mi pasă oare mie Dacă pe

O, Doamne-al bunătății, putere creatoare, De care niciodata eu nu m-am îndoit, Tu, ce ai pus amorul în inimi simțitoare Și floarea aurorei cu rouă