Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gînduri blînde... Ce iertător și bun ți-e gîndul,

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet, Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii, Înveșmîntați în haine albe se clatină în

Ce schimbatoare e la munte Lumina, cat ai scapara, Un curcubeu a-ntins o punte Din casa mea pan’ la a ta. Si-un gand, un gand nebun imi

De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi

Ce zarva e in lumea porumbilor in zori, Si cate bucurie in jurul casei voastre: Priveste, vin paunii cu crestele albastre Si cozile invoalte ca un

I Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară, Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă; Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară, În

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare Și-ascult ce straniu cântă tumultoasa mare. Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i

Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă Lângă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală Preschimbă florile în vase, evlavios

Împărecheri ciudate de slove...o, cuvinte ! Ce farmec se deșteaptă cînd vă rostește gura... De n-ați fi fost voi oare, atunci cu ce veșminte S-ar

Sunt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sunt și ochi ce plâng în noapte și-adorm când soarele răsare, Mâhnite-s florile

Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste Și-acum se trec, cum trec pe lume atâtea vieți ce pân’ la

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii… Și se făcea că fără voie trăiam acum o viață nouă: Eram și eu un crin ca dînșii, și-n

Garoafele din glastră, stând gata ca să moară, Vorbesc de-o fată blondă cu fața diafană, Vorbesc de-o prea frumoasă și mândră castelană Ce le-a

Nu bate-n țărm, nu cîntă, nu murmură, nu cheamă Cu răzimîndu-și tainic supt cap imensa-i liră, A adormit și-acuma încet-încet respiră; Iar eu, cu

‘Si daca ramuri bat in geam’ Eminescu Si daca norii se adun, Pe cer albastru si senin, E ca durerea sa mi-o spun Si inima-mi sa mai alin. Si

S-au stins într-un aflux de sânge bujorii roșii, iar albii crini Și-au anunțat de la o vreme și ei palorile lunare; Cu o mireasmă, cu o umbră, ori

Pe cerul alb se face-o pată, Apare și dispare iar, Și pata asta-ndoliată E-o siluetă de hornar ... Se pleacă omul de cărbune, Þinând în mână

S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere: Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume Peste-ntunericul acestei

Dă-n sânge lăurusca pală și cârtița-și face mormântul, S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țărâna din moșunoaie, O floarea-soarelui uitată se scutură

Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă, O, draga mea… Și dacă viața nu se curmă Ci stăruiește încă închisă în morminte, Atuncea și acolo

Lui G. Arghirescu Cu șvarțul meu stau singur și e pustiu localul. Pe-un scaun lăturalnic stă dus pe gânduri țalul. Un chelnăr dormitează cu

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă, Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt țărm ! Du-mă-într-o lume mai bună în care să

Venea-nflorit de alge, de foi, și scoici barbare, Vuind urca pe dune enormul ocean; Venea ca un logodnic zvîrlind mărgăritare Și ramuri

Tăcere-i și mergem cu fața spre lună… S-aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii, Văzînd pe de lături cum fug

Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea, Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu Și-ascunde-ți bucuria ori durerea, Să te presimt abia, să nu te

Miroasă iarba pătulită a sinziană ș-a sulcină, Miroasă dulce, cum miroasă un așternut păstrat de zestre; Și-n mine, când e întunerec și când se

Visam privind în fundul paharului cu ceai Și-n sticla străvezie, ca-ntr-o metempsichoză, Eu m-am văzut pe gînduri ținînd în mînă-o

O, mare iubită ! Ce bună amică ești tu cu poeții ! Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă. Viu aeru-mi umflă plămînii de

Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare ! De cînd tu cel ce astăzi urci bolțile de-azur. Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, O

Sosește vîntul peste ziduri, sătul de flori de cîmp, să vadă Ce fac stăpînele grădinei, și-n urma lui, sclipind în soare, Un zbor de foi de

E cald, și vîntul bate acuma de la sud, De pretutindeni glasuri grăbite se aud, Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare, În scăpărări de

Visez grămezile de aur Păzite-n grota de sub Rin De Fafner, groaznicul balaur, Și ție, Wothan, mă închin. Mă-ndeamnă dorul spre

Atîtea flori și nu sînt două să-mbrace la un fel vestminte… Cîți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte, Și cîtă purpură

Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfîntă Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie… Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă Asemeni