Cântec pe hârtie
de Constant Tonegaru(2005)
1 min lectură
Mediu
Nu stiu daca sunt îndeajuns poet mare
să fiu papuse de ceara lânga Marat si Camille Desmoullins,
să n-am inima sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.
Totuși am o inimă simplă ce bate cu desperare
să intre în femeile cu sânul fierbinte si crud
în care desenez cu cerneală o mare albastră
închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.
Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuțindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă“.
Iată, să-ți aduc de la lupta femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-și sună solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un calareț fantastic
armătura mea proletara de var.
Un înger îsi desfrunzeste din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgula pe cer;
trist, trist, lânga tombarina cu coardele sparte
aștept sa plec cu o garoafă albă la rever.
Doamna, aceasta e cea din urma floare pe care mi-o arunci
și de balcon îmi agăț pielea ca pe o camase deoparte –
sunt Soarele ce-si gasește lancile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca niște orașe incendiate