Autoportret
din ant. Poezia română actuală
de Constant Tonegaru(2011)
1 min lectură
Mediu
Pulpele cu sfinți lingându-se pe buze
deschise m-au chemat să las viitorimii un chip,
nu versurile oculte pe apă și nisip
ce-mi cad din palmă noaptea ușor ca niște frunze.
Asemeni unui vierme prin fructul de migdal
mai sus de pântec la o coastă,
cu pila, cu penița, mi-atârn portretu-oval
unde mai stau tovarăși în nevastă
monarhi, aventurieri, desculți.
Nepăsătoare târfa duce în sine
ibovnici mulți
strânși parcă toți pe-un veninos ciorchine
asupra căruia asculți
cum dalta îmi îndreaptă bărbia, o ureche,
atentă ca să-mi facă din os asemănare.
Voi, cei de afară, dați-mi un muc de lumânare
putoarea să tresalte ca de streche
când luminându-mi scula, rândeaua fie alta,
s-o frig la măruntaie ca vetrele din peșteri
unde-a umblat în timpuri dalta
lăsând reni, vânători, păreri,
când omul alesese balta.
În loc de coadă
cu gât de lebădă agrafă
ce-i stă din noadă
înfiptă-n ceafă,
aia grasă
maidane și palate, cafenele,
deopotrivă calcă pe sub stele
cu-atâți nemuritori borțoasă.