antenati
de Cesare Pavese(2009)
2 min lectură
Mediu
Stupefatto del mondo mi giunse un\'età
che tiravo gran pugni nell\'aria e piangevo da solo.
Ascoltare i discorsi di uomini e donne
non sapendo rispondere, è poca allegria.
Ma anche questa è passata: non sono piú solo
e, se non so rispondere, so farne a meno.
Ho trovato compagni trovando me stesso.
Ho scoperto che, prima di nascere, sono vissuto
sempre in uomini saldi, signori di sé,
e nessuno sapeva rispondere e tutti eran calmi.
Due cognati hanno aperto un negozio - la prima fortuna
della nostra famiglia - e l\'estraneo era serio,
calcolante, spietato, meschino: una donna.
L\'altro, il nostro, in negozio leggeva i romanzi
- in paese era molto - e i clienti che entravano
si sentivan rispondere a brevi parole
che lo zucchero no, che il solfato neppure,
che era tutto esaurito. È accaduto piú tardi
che quest\'ultimo ha dato una mano al cognato fallito.
A pensar questa gente mi sento piú forte
che a guardare lo specchio gonfiando le spalle
e atteggiando le labbra a un sorriso solenne.
È vissuto un mio nonno, remoto nei tempi,
che si fece truffare da un suo contadino
e allora zappò lui le vigne - d\'estate -
per vedere un lavoro ben fatto. Cosí
sono sempre vissuto e ho sempre tenuto
una faccia sicura e pagato di mano.
E le donne non contano nella famiglia.
Voglio dire, le donne da noi stanno in casa
e ci mettono al mondo e non dicono nulla
e non contano nulla e non le ricordiamo.
Ogni donna c\'infonde nel sangue qualcosa di nuovo,
ma s\'annullano tutte nell\'opera e noi,
rinnovati cosí, siamo i soli a durare.
Siamo pieni di vizi, di ticchi e di orrori
- noi, gli uomini, i padri - qualcuno si è ucciso,
ma una sola vergogna non chi ha mai toccato,
non saremo mai donne, mai schiavi a nessuno.
Ho trovato una terra trovando i compagni,
una terra cattiva, dov\'è un privilegio
npn far nulla, pensando al futuro.
Perché il solo lavoro non basta a me e ai miei,
noi sappiamo schiantarci, ma il sogno piú grande
dei miei padri fu sempre un far nulla da bravi.
Siamo nati per girovagare su quelle colline,
senza donne e le mani tenercele dietro alla schiena.
(traducere de Nicolae Argintescu-Amza)
Uluit de lume am ajuns la o vârstă
când mă luam la harță și plângeam de unul singur.
Să asculți cum vorbesc bărbați și femei
neștiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere.
Dar a trecut și asta; nu mai sunt singur
și, de nu știu să răspund, știu să mă lipsesc de răspuns.
Mi-am găsit tovarăși, găsindu-mă pe mine însumi.
Am aflat că, înainte de a mă naște, am trăit
totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei
și nici unul nu știa să răspundă și toți erau calmi.
Doi cumnați au deschis o prăvălie - cea dintâi avere
din familia noastră - iar cel străin era serios,
socotit, necruțător și meschin: o femeie.
Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane
- la țară asta însemna mult - iar de intrau mușterii,
îl auzeau răspunzînd scurt
că zahăr nu este, pucioasă nici atât
și că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă
ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit.
Cu gândul la oamenii-aceștia mă simt mai puternic
decât uitîndu-mă în oglindă și îndreptîndu-mi umerii,
ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn.
Cândva, un bunic, în vremi de demult,
înșelat fiind de un consătean
și-a săpat singur via - vara -
ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel
am trăit dintotdeauna, și-ntotdeauna am avut
chipul neșovăielnic și-am plătit muncind.
Iar femeile nu contează în familie.
Vreau să spun că la noi femeile stau acasă,
ne aduc pe lume și nu scot o vorbă,
nu prețuiesc nimic și nu rămân în amintire.
Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge,
dar se irosesc toate născîndu-ne, iar noi,
astfel reînnoiți, suntem cei ce vom dăinui.
Suntem plini de metehne, de ticuri și de spaime
- noi, bărbații, părinții - careva s-a sinucis,
dar niciodată nu ne-a atins vreo rușine,
nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva.
Mi-am găsit și un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăși:
un pământ păcătos, unde este un privilegiu
să nu faci nimic, gândindu-te la viitor.
Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei;
știm să trudim, dar visul cel mare
al părinților mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic.
Suntem făcuți pentru a hoinări pe acele coline,
fără femei și cu mâinile ținîndu-le la spate.
[primăvara 1932]
Cesare Pavese - Poezii