Drojdii
de Cesar Abraham Vallejo(2005)
1 min lectură
Mediu
În după-amiaza asta plouă ca niciodată; și nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea.
După-amiaza asta e blândă. De ce să nu fie?
S-a-mbrăcat în grație și mâhnire; s-a-mbrăcat ca femeie.
În după-amiaza asta plouă la Lima. Și eu mi-amintesc
de-nfricoșatele peșteri ale ingratitudinii mele;
de stana-mi de gheață deasupra macului ei,
mai grea decât acel: „Nu fi așa!” al ei;
de florile mele negre, cumplite; de barbara,
uriașa lovitură de piatră; și de răstimpul glacial.
Cu uleiuri aprinse, demnitatea-i tăcută
va pune punct.
De-aceea, în după-amiaza asta, ca niciodată merg
cu bufnița asta, cu inima asta.
Și alții trec alături; și vazâdu-mă așa de trist,
iau o bucățică din tine
în faldul abrupt al mâhnirii mele adânci.
În după-amiaza asta plouă, plouă tare. Și nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea!