Aurel Onișor

mari primăveri revin hohot prelung coborâm prin degete spre viață tulburați insomnii perfect simulate strigă golul gândurilor timpul

litera mașinile mor lângă noi ceva se întoarce din văzduhul cu un zâmbet bătrân ochiul găsește litera

căzut în genunchi scheletul privirii se îmbracă intens sub glonțul pictat pe frunte un câine latră iluzoriu doi oameni vorbesc prea

se aud țipete la mijlocul nopții beat de vinul de lalele sângele spre dimineață mirarea se mărită în munți mamele nasc flori

omule omule omule stea de carne vie părinte copil unei pierdute vorbiri numai casele în care păzești viitorul nimănuia credincios numai

alb șovăit în surâs un atom clocește cimitirul ninge se aud glasuri pălmuindu-se leneș iubita cerșește în livezi o înăbușă

alături de cuvinte se resping păsările soarele cuvântului vânează să mergem alături de cuvinte lipsiți de sărbătoarea morții gurile

iarna ninge de-o vară trupul pe vindecarea cea rară ai șansa ploii readuce soarele în rochie de mireasă bănuitoare ajuns curat pentru

nunți pe scrum dezmăț alb ecoul urcă turbat o mănăstire în seara fluturilor sparți copilul e sinistru și sapă mai multe paturi

mă descompun în ochii tăi statuie de păsări onoarea trece prin săli de așteptare pe străzi îngeri și mineri vinovați acuză gloanțe

și astfel mă întreb de iluzii mi-e spartă tâmpla lângă acest sicriu lăudat curge sânge peste spasmele găinii adio mușcătură de mamă

curge prin oase seceta potopului lent noroiul marilor nevoi întoarcerea din armonia greșelii pâinea e lacrima lumânările aprinse la ambele

fragmente de alb coboară din gări o fată fumegă naște grâu toată noaptea înoată un cuțit nu știu cât de drag voi fi morții ochii îmi

mâinile Marianei aplaudă peste Călan ești frumoasă în rochia cu poduri te iubesc vino să privim porumbeii nu s-au împușcat sarea se învață

atârnați în spațiul suprem și oameni joc cu durerile dese încremeniri în trup îndepărtat zilnica nemurire până-n străfunduri delirează

copii m-au lăsat în oglindă poveste vânt plimbat de cai în cruci cântec cu sânge ochi spânzurat în gol suntem prea frumoși greață

muguri vicleni șlefuiesc gura ajunsă omidă o plasă mi-a prins mâna bolnavă pregătită să intre curge sânge din ecou obosită

te-ai întunecat jumătate de apă nedovedită sărutul cu rădăcina la spada materiei iată moartea clinică iată de ce se

într-un pescăruș de clasa a treia poetul fără ochi și picioare scrie prima incertitudine despre peron iubirea urla privită din unicul

adevărul se îmbrăca în șerpi întindere tulburată de o altă maturitate sus jos imagini lipsă răsare mama goală alungând iarna din

mă scurg de pe cerșetorul rotunjit ridic mâna doarme interval unde poetul duhnește liniștit forme transpirate gonește la intersecții acest