Alain Bosquet›Poezii

Când pătrunzi în adâncul tău, orbită de sânge, ca și cum în ceață ai strangula din greșeală un zeu, nu descoperi nimic, nici carne nici

Atât de permeabili, încât zarea trecea prin gâtlejul nostru. Atât de încremeniți de frică, încât ne purtam sufletu-n cârje. Atât de

Camera suspinelor. Câinele care-și roade vechile visuri. Un zid în noi între inimă și cealaltă inimă. Toate lucrurile astea care-au luat locul

În port corăbii mari tușeau Și, lună comestibilă, regina, îl dezmierda pe vrăjitor cum se dezmiardă o girafă cu nara rănită. Pentru a opta

În fiecare pasăre dormea un munte. Din fiecare mână șarpele sfânt mânca sare. Și-n fiecare uliță din port un bătrân episcop punea-ntrebări unui

Un stejar era gata să-și aducă aminte. O colină visa multe vise. Un fluviu iubea înserarea mai tare decât e voie să iubești. Flăcării sale

Nu mai sunt decât o avarie: eczema, tumoarea ochiului stâng, varicea în locul gâtului, apoplexia în momentul sărutului. Nu mai sunt decât o

Între mâinile noastre gângania moare – era un proverb dezamăgit. Sub ochii noștri platanul se spânzură – era un poem ce se-mpotrivea cuvintelor

Am luat trenul pentru Roma. I-am spus lui Michelangelo: ”Bătrâne, nu mă mai întorc; mulțumește-te cu hoardele japoneze”. Am luat trenul

Genunchiul tău povestea nașterea copacilor. Drumul era felin și-ți devora ochii. La han, un copil confunda melodia cu părul tău. La câți

pentru Jacques Chesses Cu cimitirul lui în lesă, chiparosul m-a ținut o întreagă după-masă pe deal: avea de acuzat viii și morții,

Așteptați-mă. Îmi iau rămas bun de la obiectele cele mai credincioase. Patul, cu cele patru cocoașe mi-a legănat atâtea singurătăți!

În Pădurea cu Șase Năpârci, îmbrățișând un stejar, am urlat: ”Voi muri”. Azurul mi-a răspuns:”Mie puțin îmi pasă”. Pârâul nu s-a oprit

Plopul se zbate în vijelie: o să-și ia zborul? Zidul nu mai vrea să fie zid, de aceea se prăbușește pe marginea fluviului. Amurgul are,

Pentru Robert F. Roeming Găsesc neantul foarte confortabil: mă simt bine între pereții lui care o iau razna, acoperișurile lui căscate

Nu sunt nimic: puțin orgoliu între două grămezi de cenușă. Nu sunt nimic: o virgulă într-un articol de ziar, pe la 1892, în timpul

Las celor ce iubesc durerea mea, nădejdea, celor tineri, îndrăznind să-și înțeleagă inima lor tristă. Sub umărul meu tina și-a ales

Cu arborii, cu păsările tale, care sorb roua dimineții, cu toate inimile tale, de îndoială pustiite, te-agăți de viață, tu, planeta

– Dumnezeu e tigru. – Am să-l vânez. – Dumnezeu e grâu. – Îmi va sluji la ospăț. – Dumnezeu e zăpadă. – Îl întinez. – Dumnezeu

M-am închis în cotlonul meu: refuz să văd trotuarele, platanii, azurul. Cărțile zac pe jos, mirosind a ceapă și-a praz. Robinetu-mi

E fiecare piatră un veac: fă socoteala, și dacă via doarme, trezește-o, pentru că îi trebuie un martor zării, pe care-o urmărește un străin.

Strănepot al oceanului cărturar și-nțelept, nepot al reptilei care dădea de veste când se cutremura pământul, fiu al focului și-al

Poezie, acest ulcer de-a curmezișul beregatei. Poezie, acest vultur care-ți curăță craniul. Poezie, acest pocker unde-ți pierzi

Nu, mulțumesc, nici un trup! mi-ajunge polenul acesta. Nu, mulțumesc, nu vreau pământ. Această stea mă poartă ca o cămilă ascultătoare. Nu,