Măgura cea mare
de Adrian Maniu(2003)
1 min lectură
Mediu
Pelin amar, argintiu în bătaia vântului...
Stâlpi de praf se rotesc în văzduh fără soare.
Dealul se face țărm la capătul pământului,
și mai departe numai cer și mare...
Peste pustietăți rămase fără nume, fără flori,
talanga unei turme sună din trecut, domol.
Numai când și când se-aruncă, țipând în nori,
șoimul, rotind cerc în cerul gol...
Aici, în cocoașa de pietre care frânge plugul,
în măgura-naltă, lângă cetăți de altădată,
doarme regele pribeag, pe care l-a mistuit rugul,
îngropat cu odoarele de aramă curată,
caii cu hamuri în mărgele, femeile cu ochi de noapte,
blidele cu grăunțe, burdufele negrului vin,
și săgeți de cremene, și cupe de miere și lapte:
folositoare în lumea de subt rădăcini de pelin.
Pe culcuș de tăciuni, vrăjitorii au vărsat sânge-n descântec.
Apoi neamul rătăcitor a biciuit, peste zări, carele de lemn,
lăsând măgura, la-ntinsul fără drum, semn
purtând durerea, spre uitare, în cântec.