Prietenilor ruși
de Adam Mickiewicz(2005)
2 min lectură
Mediu
Mă țineți minte? Mie, prieteni cînd îmi vin
În gînd, ce-au văzut moartea, surghiunul, închisoarea,
La voi mă gîndesc de-asemeni: cu-al vostru chip străin,
Cu dreptul de cetate îmi populați visarea.
Azi unde-ți fi? Rîleiev, al cărui drept grumaz
La piptu-mi ca pe-un frate l-am strîns, e spînzurat
La stîlpul infamiei, de-al țarului ucaz;
O, neam ce proorocii-și ucide, blestemat!
Iar mîna ce mi-ontinse Betsuiev altădată,
Poetul și oșteanul, din care-a smuls condeiul
Și arma împăratul, la roabă înhămată
În ocnă, lîngă-o mînă polonă, sparge steiul.
Pe alții cerul poate-i lovi și mai amar:
Căzuți poate din ranguri și nalte decorații,
Și-or fi vîndut chiar liberul suflet, către țar
Frîngîndu-se de șale spre a-i intra în grații.
Sau, răsplătiți cu aur, în slavă poate-l urcă
Rîzîndu-și de prieteni ce chinul azi îndură,
Cu-al țării mele sînge ei mîinile își spurcă
Și-s mîndri ca de-un merit că-atît de jos căzură.
De-ajung, dintr-astă slobodă lume de departe,
La voi, în miazănoapte și strofele-mi amare,
Ași vrea peste tărîmul de ghețuri să vă poarte
Un zvon de libertate, ca-n primăveri cocoare.
Îmi veți cunoaște glasul; cît timp eram în fiare,
Mut mă tîram, ca șerpii, tiranul să-l înșel,
Dar sufletul meu față de voi n-avu zăvoare,
Nevinovat și sincer precum un porumbiel.
Azi podidi-n lumină veninul din pahar;
Mi-e arzător cuvîntul, că dintr-al țării sînge
Și plînsul țării mele sorbii atît amar,
Deci ardă! nu pe voi, ci cătușa ce vă strînge.
De-ți protesta vreunul, protestele lui toate
Mi-or fi lătratul unui cățel ce s-a deprins
Atît de mult, să fie la gît cu zgarda-ncins,
Că gata e să muște și mîna ce i-o scoate.