O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi! Unde ești tu acuma și unde suntem noi, Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri, Care plângeam cu tine

Crai nou pe cer senin s-arată, Și cum străluce-n geamul meu, Îmi pare o unghie tăiată Din degetul lui Dumnezeu...

Mereu aud prin somn prelungi somații Și cresc biruitoare cucuriguri… Ai spune un norod cuprins de friguri: Trezit în zorii unei proclamații…

Îmi sorb acum cafeaua în balcon… Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare… Un tunet, când și când, în depărtare Îcearc-o gamă, ca un

De când trăiesc la țară, Sacerdote, M-a convertit, ca pe Rousseau, natura. De-aceea de astăzi las literatura Și-azvârl în foc carnetul meu de

În vreji de iederă nemuritoare Cuprins e tot pridvorul ca-ntro-o plasă. Și ici un strugur, dincolo o floare Atârnă așezate de mireasă…

Mi-a dat gânsacul cea mai fină pană Și-un strugure de boz mi-a dat cerneală Zicându-mi: „Scrie cea mai colosală Poemă scrisă-n Dacia

Lui Leonte Moldovan Coboară peste ape luna Și cum și-apropie figura, Ai spune-un cap ce se prăvale În fundul lacului de-a

Cu pana ta măiastră cinci sonete Am scris, cum vezi, până acum, gînsace Dar pana s-a uzat și nu mai face – Dă-mi altă pană…” – „Nu, destul

Cercam tihnit o nouă poezie, Ca să-mi continuu ciclul de la țară, Când fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie. Privesc

Am o oglindă și mă joc Cu razele ce le răsfrâng, Mutându-le din loc în loc, Le risipesc și iar le strâng. Le-adun cu drag, ca un avar,

Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele duc lipsă de nutreț… Am dejunat apoi, și într-un jeț Am ațipit vre-o câteva clipite. Și iată-n

Se leagănă în pas agale Un mândru car purtat de boi: Te duc pe ne-nturnata cale Și-s albi ca neaua amândoi. Iar carul tău, cât e de

Un turn din zile vechi rămas, Doi spadasini. Schimb de cuvinte. Pas înapoi, pas înainte. Un zăngănit, un jalnic glas. Tumult. O ceată de

Spun unii și se poate să fie adevărat Că și în anul acesta s-a desprimăvărat, C-au lineat plugarii în țarini negre brazde, Și-au tras aceleași

Trist îmi apare din neguri enormul oraș după ploaie, Soarele-i bate-n ferești umede încă de plâns. Negrii castani își întind adormiți candelabrul