Mihai Nenoiu

Mihai Miltiade (Nenoiu) Magnificul (n. 31 august 1937, București) Fagotist, solist concertist, conducător la Cvintetului de suflători „Concordia”, profesor universitar de fagot, a făcut o impresionantă carieră muzicală, fiind unul dintre marii fagotiști ai lumii contemporane. A cântat în Orchestra Națională Radio timp de 47 de ani (1956 – 1 octombrie 2003), dând strălucire instrumentului său. Ca solist, s-a impus pe scene românești și din străinătate, impresionând printr-o muzicalitate aparte, sensibilitate, ton personal, tehnică excepțională, un repertoriu amplu care cuprinde o literatură muzicală diversă, de la concertele pentru fagot de Vivaldi și Mozart la piese de compozitori contemporani, multe dintre ele fiindu-i dedicate (a cântat în primă audiție mondială 149 de compoziții care au fost scrise special pentru el de nume mari ale muzicii contemporane). Miltiade Nenoiu a avut ocazia să-i întâlnească pe Stravinski și Șostakovici și să colaboreze cu Aaron Copland, André Jolivet,...

2 poezii, 0 proze

Emil Dorian

Emil Dorian (1891-1956) s-a visat un inspirat poet și romancier. Dreptul la glorie și l-a cîștigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal. Prima parte a acestuia, ce acoperă perioada 1937-1944, a văzut lumina tiparului la Editura Hasefer, în 1996. Lectura însemnărilor dezvăluie un scriitor de o sensibilitate particulară, o minte deosebit de lucidă și, mai ales, un spirit dornic să priceapă chiar și ceea ce nu poate fi înțeles: oroarea omenească. Căci oare ce sînt paginile sale dacă nu o oglindă a dezastrului politic, moral și social trăit de evreii din România în anii extremismului de dreapta? Document al supraviețuirii, un asemenea travaliu diaristic este și un exercițiu al vitalității memoriei. Și asta pentru că tot ce se pierde prin uitare își interzice dreptul la ființă: o moarte despre care nu se consemnează nimic încetează să mai fie extincția unui om, devenind o simplă dispariție biologică; o comunitate fără răbojul triumfurilor și suferințelor sale se autocondamnă la...

1 poezii, 0 proze

Max Blecher

Suferind de tuberculoză osoasă, piere la 31 mai 1938, lăsând în urmă o biruință asupra cumplitei boli prin transformarea ei în experiență existențială și substanță a operei. Corp transparent, 1934 Întâmplări în irealitatea imediată, 1936 Inimi cicatrizate, 1937 Prieten cu Geo Bogza. A fost numit de Eugen Ionescu "un Kafka român".

2 poezii, 0 proze

Pierre de Ronsard

29 poezii, 0 proze

Pierre Corneille

2 poezii, 0 proze

Pierre Morency

0 poezii, 0 proze

Pier Paolo Pasolini

"Pasolini apare pe scena literară și culturală italiană încă de foarte tînăr, la jumătatea anilor '50, și de atunci nu o mai părăsește, traversînd-o și ocupînd-o în mod răsunător, adesea în chip de protagonist, pînă în anul morții sale, 1975, și chiar mult timp după aceea. Într-adevăr, la mai bine de treizeci de ani de la sfîrșitul lui violent se vorbește în continuare despre el ca despre un protagonist al timpului său și se discută despre ideile și provocările sale cu o pasiune cîtuși de puțin îmblînzită. Moartea lui este o rană necicatrizată, o pierdere pe care, din fericire, societatea italiană contemporană nu a reușit încă s-o metabolizeze." "Ultimul film al lui Pasolini, Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei, este proiectat în avanpremieră la Paris, pe 22 noiembrie 1975. Cu numai 20 de zile înainte, în noaptea de 2 noiembrie, viața lui Pasolini fusese frîntă pentru totdeauna în portul de la Ostia, la cîțiva kilometri de Roma. Prin acea moarte, s-au frînt și vena creativă și...

1 poezii, 0 proze

Pier delle Vigne

cca 1190 - 1249 Capuan de origine, Pier delle Vigne (Piero dello Vigne sau Pier della Vigna) a fost mai întâi notar, ca și Iacopo da Lentini, apoi judecător, protonar și sfetnic intim al lui Frederic al II-lea, împărat al Germaniei, rege al celor Două Sicilii, poet și protector al artelor. Deși pe Pier l-a iubit ca pe nici unul dintre curtenii săi, împăratul, dând ascultare unor intrigi, l-a bănuit de necredință și l-a aruncat în temniță (1248) unde, orb, și-a pus capăt zilelor

1 poezii, 0 proze

Pierre Reverdy

Pierre Reverdy, né à Narbonne, (Aude) le 11 septembre 1889 et mort à l'Abbaye de Solesmes le 17 juin 1960, était un poète français associé au cubisme et aux débuts du surréalisme. Déclaré « né de père et de mère inconnus » à l'état-civil de Narbonne, Pierre Reverdy dut attendre sa vingt-deuxième année pour être reconnu par sa mère. L'année de sa naissance, sa mère était mariée mais son époux vivait en Argentine. Ce n'est qu'en 1897, qu'elle put se remarier avec le père de Reverdy, viticulteur dans la Montagne noire. Pierre Reverdy venait d'une famille de sculpteurs, de tailleurs de pierre d'église. Toute sa vie en sera marquée par un sentiment de religiosité profonde que l'on retrouve dans sa poésie. Il poursuivit ses études à Toulouse et à Narbonne. Il arrive à Paris en octobre 1910. À Montmartre, au célèbre Bateau-Lavoir, il rencontre ses premiers amis : Guillaume Apollinaire, Max Jacob, Louis Aragon, André Breton, Philippe Soupault et Tristan Tzara. Pendant seize ans il vit pour...

4 poezii, 0 proze