Omul-Poveste: Ion Creangă este basmul românesc în care copilăria nu se termină niciodată

Omul-Poveste

Ion Creangă nu e un nume pe o copertă,

Ci basmul în care timpul a uitat să mai curgă,

Unde pruncul din Humulești rămâne de-a pururi

Să măsoare lumea cu pasul desculț.

Aici, copilăria nu e o vârstă, ci o stare,

O „întrupare” a veseliei în limba română,

O frumusețe ce salvează prin hohot de râs

Și prin sfințenia fiecărei boabe de rouă de pe mure.

Dacă Hristos a privilegiat viața prin jertfă,

Creangă a ocrotit-o prin poveste,

Lăsându-ne moștenire un loc unde nimeni

Nu este obligat, vreodată, să crească.

Și casa cu stâlpi de bârne, sub cerul ca un altar,

Era cuibul în care viața primea cel mai dulce dar:

O vatră în care ardeau, cu jarul lor sfânt și bun,

Poveștile ce ne fac astăzi mai vii pe al vieții drum.

Acolo, sub grinda veche, frumusețea s-a întrupat

În dragul de mama, în glia ce Nică a sărutat.

Hristos este modelul suprem de frumusețe prin jertfă și înviere.

Creangă este modelul de frumusețe prin bucuria neîntreruptă a începutului.

Mărțișorul este simbolul care le unește, celebrând Viața care triumfă mereu.

Iată câteva versuri scrise special pentru copii, care să unească figura lui Creangă cu simbolul zilei de 1 Martie:

Mărțișorul Smarandei

La fereastra dinspre munte, sub un streșin de povești,

S-a ivit un ghem de raze, pui de om din Humulești.

Nu-i din fir de catifea și nici aur lucitor,

Ci e Nică, cel poznaș — al mamei drag mărțișor.

L-a prins mama strâns la piept, între rugă și dorință,

Alb de pură bucurie, roșu de-a ființei vână.

E un miracol desculț, prin iarba proaspătă-n floare,

O fărâmă de lumină, primenită-n stropi de soare.

Căci așa e frumusețea când o mamă o privește:

E copilul care râde și-n poveste oglindește.

E un fir legat de ceruri, ce nu piere niciodată,

O lumină ce-ncălzește calea vieții, înnorată.

Purtăm azi în piept un simbol, însă sufletul ne spune:

Fiecare prunc e-o lume, o întreagă plecăciune.

Iar Creangă e mărțișorul ce ne-arată, blând și rar,

Că viața-i o frumusețe și un sfânt, nemărginit dar

Ion Creangă reușește să „întrupeze” bucuria divină în cel mai umil și autentic plan uman: cel al copilăriei. Dacă frumusețea hristică salvează prin jertfă și iubire, frumusețea lui Creangă salvează prin inocență și vitalitate.

În basmul etern al lui Creangă, Nică trăiește într-un „paradis” terestru unde răul nu are putere definitivă. Această inocență este o formă de frumusețe spirituală care privilegiază viața în fața rigidității și a morții sufletești.

Așa cum Logosul s-a făcut trup, geniul lui Creangă a făcut ca abstractul bucuriei să devină palpabil prin limbaj. Limba sa nu doar descrie viața, ci o creează din nou, oferindu-ne un „singur exemplu de frumusețe” a spiritului românesc.

Pentru Creangă, fiecare năzbâtie sau element al naturii este o „manifestare a Frumuseții”. El vede miracolul în obișnuit, transformând humul de la Humulești într-o materie sfântă a amintirii.

Prin Creangă, înțelegem că „frumusețea care va salva lumea” are uneori chipul unui copil care se joacă, reamintindu-ne că viața este un dar incomensurabil ce merită celebrat prin poveste.

Dacă „singura frumusețe constă în întrupare”, atunci Amintirile din copilărie sunt trupul de cuvinte prin care bucuria divină a vieții continuă să locuiască printre noi.

Epistolă criticilor de ocazie

Voi, ce măsurați cu rigla rima-n slove și-n cuvânt,

Căutând nodul în papură și vântul în pământ,

Nu uitați că-n Humuleștiul ce de moarte nu se teme,

Viața n-a stat niciodată prizonieră în poeme.

Vă uitați la mărțișor ca la un fir de ață-n vânt,

Și-analizați Smarandei dorul, sub un rece legământ,

Dar în școala doamnei noastre, unde inima e lege,

Simțământul e o limbă pe care n-o puteți înțelege.

Camelia Opriţa