Piere Vidal
de Trubaduri(2003)
1 min lectură
Mediu
Sorb cu sete boarea care
simt ca-i din Proventa mea;
drag mi-e tot ce ea mi-o da,
si de-o lauda oricare,
il ascult cu bucurie:
pentru-o vorba-i cer o mie,
si-s voios ca-i laudata.
Glie dulce nu-i sub soare
ca-ntre Ron si Vence; si-n ea
ras senin te-o-ntampina
din Durance si pana-n mare.
La ast neam de omenire
lasai suflet, sa mi-l tie
cea care-n mahniri desfata.
Cand in minte ea-mi apare
piere grija, cat de grea:
ea mi-e raza, ea mi-e stea.
Lauda, oricat de mare,
mincinoasa n-o sa fie,
caci atata gingasie
lumea n-a vazut vreodata.
Daca am vreo-ndemanare,
slava ei! caci n-as avea,
fara ea, priceperea
de-a scorni, zambind, cantare;
tot ce fac cu maiestrie,
tot ce cuget cu mandrie,
le da ea, cea minunata.