noapte andaluză

stăm la masă și ne certăm cu racii. eu îmi imaginez cât de adâncă era apa iar tu le smulgi carnea moale și te-neci cu aburul. cerul cântă, leneș, cu ultimele stele rămase, cuvintele noastre fierbinți ca asfaltul măturat. poate e timpul să-nvățăm flamenco până dimineața baila baila baila aud prin somn o șoaptă ca o insectă sau tremurul unei limbi de șarpe, când toate capetele roase de insolație visează, tu nu ești. te săruți cu pielea unei umbre ondulate și părul negru îi miroase a roșu. mi-a furat din corp toate atingerile tale, lăsându-l rece. și mă gândesc ce ar fi dacă m-aș pierde acum printre genele nopții andaluze? că lumea mea deja devine mișcarea circulară a unui roi de furnici în agonie și deși azi plouă cu pâine, aș vrea să fac ce mi-am dorit mereu - să dansez cu racii, chiar dacă nu știu să înot