Zaharia Ramona

Fericirea \"din cuvinte puține\" este cea mai simplă, mai adâncă și mai deplină.
Păcat că îi vedem prea rar albia limpede ... fleacuri prea multe ne fac privirile opace.

\"Am buzele uscate. Cana este goală, mai goală decât mine.
Dincolo de sticlă e viața.\"
Trăirea e bine conturată. Foarte reușită imaginea!

Textul e limpede Alberto - ca lumina din final. Momentul descris este credibil, și poate că a fost cu adevărat realitatea cuiva.

O fotografie artistică a unui colț de lume, care se pierde încet, cu fiecare închidere de pleoape a bătrânilor săi.
Drama satelor românești, rămase goale, ca bătrânețile locuitorilor lor.
Mai e și singurătatea ... singurătatea femeii rămase în urmă să se epuizeze într-o viață vlăguită ca o nucă seacă.

Citind versurile astea mi-a vemit în minte mirosul florilor de tei de prin păduri.
De Sânziene e vremea descântecelor de dragoste ... foarte frumoasă asocierea cu o iubire care nu a început încă.

\"să facă vrăji la căpătâiul depărtărilor dintre noi
să frângă timpul în două
să dezlege granița dintre lumile noastre distincte\"

Sper că muzica va mai curge mult timp în voia ei. Găsește ea spațiul unde să alunece la picioarele tale. Îi mai captăm și noi ecoul, unii cu inimi mai însorite, alții mai ezitanți.

Poezia are avantajul de a concentra mai multe idei fără să fie necesară o conturare precisă.

\"se plimbă o pată pe zid/o siluetă/poate așa arată/
singurătatea/o proiecție\"
O proiecție interioară peste întreg universul. Între lumină și întuneric spații aparent goale ...
Intuiesc o părticică din muzica asta tristă. Poate un fragment similar cântat cu un ton mai jos într-o altă cafenea.
La tine mereu mă aduce muzica ... și rămân încurcată între cuvinte - o gânganie într-o plasă care nu-i este menită.

\"-Trebuie să reziști până la capăt!
Medicul în halat alb îi întinde pacientului în halat albastru o gumă de mestecat.\"
Adevărul e că tot ce se oferă pacienților \"suferinzi de cancer în stadiul terminal\" echivalează cu o gumă de mestecat, dacă nu este vorba de morfină. Nu cred că se poate mai mult, sau mai bine.
\"Distanța și durerea se reflectă asimetric în faința albă din camera de operații.\" - cât de real ai surprins gruparea compactă a trăirilor în detalii de moment!

\"fantomele-mi ies din pereții inimii\" - foarte sugestiv pentru toate trăirile care nu-și mai au loc în realitatea celorlalți dar sunt acasă în realitatea ta, pe care o bântuie cu perseverență.

\"Închide ochii.../Sau, mai bine,/oprește-n loc această clipă,/
și-nchide-mă în ei pe mine/cu tremurul ce se-mfiripă...\"

Uneori descoperim într-un fragment din existență cât suntem de fericiți în acel prezent. Îți dorești să trăiești la infinit, captiv într-o singură clipă ...

Chiar dacă preferi literatura adevărată și nu vei mai pierde timp citind \"idioțenii\", orice vei face vei suferi de această calitate de a reda în mod amuzant situații dramatice/problematice. Bine măcar că vei posta, chiar dacă mai rar, \"texte intr-un format mai mare si cu idei in mod cert noi...\".

Nu sunt sigură că textul merită steluțe, dar mă bucur că le-a primit de la tine!

\"cuvinte strivite
sub mormane de priviri amuțite, străine\"
Din păcate, comunicarea fără cuvinte este pe cât de sugestivă pe atât de dureroasă. Chiar și privirile străine transmit un mesaj ...

\"melcii codobelcii, care se sărutau cu picioarele din lipsă de limbă\"
Foarte izbutită imaginea și frumoasă morala. Ai dreptate ... uneori \"Junk food-ul îți poate salva viața\".

Un text solar, totul vibrează intens dinspre interior spre exterior. Feminitatea e caldă, luminoasă ... ca o zi din sfârșitul de mai.
Îmi place mult finalul:
\"Am să îmbrac rochia în care m-am născut.
în plus voi avea doar anii și două aripi,
iubirea, zâmbetul, încrederea
și bătaia în ușă a zilei de mâine!\"

\"în orașul holbat rămâne pe o terasă
doar o fată fără griji
însoțită de un greier fără auz muzical\"

Fata fără griji și greierele fără auz muzical ... o prietenie cu multe colidoare ... unul a dus pe o terasă dintr-un oraș al revoltei contra tuturor regulilor.
Pictorii futuriști încorporau în marea natură și natura \"moartă\", pe care o prezentau la fel de vibrantă. Poezia ta îmi pare un astfel de tablou expresionist.

\"În cerc, toți privim paharele pline cu zmeură.\"
\"Toți își iau paharele de plastic pline cu zmeură și se grăbesc să urce în vagoanele murdare.\"
Generalizăm, după care individualizăm - \"Nu-mi place zmeura la pahar.\"
Toți avem o viață fabricată din cel mai ieftin plastic al civilizației, în care depozităm \"pasiunile și salariile\".
Diferența este (probabil) în modul în care ne consumăm trăirile: din îngrădirea paharului de plastic sau \"direct în padurea de brazi plină de zmeură\" - adică spontan, direct din împrejurările care le generează. Mai este o categorie de mijloc, a celor care se străduie să evadeze din domesticirea plasticului măcar cu o trăire înafara lui -\"alții varsă zmeura din pahar în palmă și aleg fructele cu gesturi studiate minuțios și le duc spre gură cu mimică de monarhi detronați\". La cei din urmă sesizăm un ușor regret, ca în fața unei capitulări.
Personajul lui Alberto nu a mai mâncat niciodată zmeură pentru că nu vrea să se resemneze la marginile înguste ale paharului de plastic.

\"acolo unde curcubeul a îndrăznit să apară, deși nu plouase demult ...\" - în simbolistică un curcubeu reprezintă legătura dintre oameni și Dumnezeu ... e bine că a îndrăznit să apară, cu toate că e secetă.

\"se lasă tăcerea precum noaptea într-o seară amorțită de vară.
nici un zgomot.
nici un cântec.
lacrimile nu au glas.
ele tac albastru pe obraji.
nisipul din clepsidră s-a oprit demult. nimeni n-a întors timpul.\"

Tristețile (aș îndrăzni să spun - generate de absența a \"ceva/cineva\")ciuntesc timpul într-un prezent continuu în care stăm suspendați ca niște insecte prinse în insectar.

\"ar trebui să ies încet din poveste. cu jumătăți de pași, înapoi. să trec granița. să mă întorc.
nici nu mai contează unde.\"

Nu grăbi întoarcerea ... chiar dacă \"păpădiile s-au spulberat demult\", mai sunt încă obraji calzi gata să se lipească de suflet, mai sunt mâini care caută să cuprindă mângâieri ... mai sunt cuvinte care așteaptă nerăbdătoare rostirea.

\"scriind cum te vedeam într-o grădină
unde n-o să mori niciodată\"
E o negație falsă, evident, dar tocmai pentru că e rostită generează o stare de încordare... Grădina este un spațiu delimitat, dincolo de margine începe mereu altceva ... poate că un alt timp, cu alte reguli, pentru alți oameni.