Yigru Zeltil

Iată cum prinde aerul să ne spună: mai puțin e mai mult... Expresiv poem, cu mult peste ceea ce poate s-ar aștepta un cititor cu prejudecăți având în vedere titlul...

ne mai vedem,
yigru zeltil

Nu pot să adaug texte pe contul vechi al lui Gellu Naum din cauză că a fost trunchiată baza de date?

...un poem nu lipsit de o anume voluptate a nostalgiei, poate că nu strica să fie puțin mai atmosferică așa încât \"aura\" de sacralitate (probabil un termen ales nu prea bine, dar în mod cert mă refer la ceva cu mare importanță afectivă), unde rămăsesem, ah da, \"aura\" de sacralitate a textului să se vadă puțin mai distinct de fondul gri, de ciment al cotidianului... dar tu știi cel mai bine!

...Vreau să zic că majoritatea nici nu sunt interesați de recuperarea marilor (dar cine mai poate spune cine este \"mare\"?) scriitori ajunși sau predestinați posturii de \"marginali\", cel puțin în proză mai e cineva interestat în scriitori gen Max Blecher, Constantin Fântâneru, Horia Bonciu, dar cu poeții e mai grav... Numai la primul gând pot scoate din pălărie Constant Tonegaru, Virgil Mazilescu, Horia Stamatu, Ilarie Voronca (ce-i drept, \"Ulise\" a ajuns de curând și în unele variante de bac), Sașa Pană, Paul Celan, Virgil Gheorghiu, Isidore Isou, Daniel Turcea, Aurel Zaremba... toate fiind niște nume familiare mie, și sunt convins că se mai poate scoate nume remarcabile și din alte arii, de ex. ale SF-ului românesc: vezi Felix Aderca... Oricum, cine mai are de gând să recupereze asemenea autori și mai vrea să aibe un minimum de profit trebuie să-și asigure o strategie-\"șoc\"...

Iar am apăsat din greșeală pe \"Enter\"... Of, of, măi, măi!

Rezolvat-am greșelile de redactare (ce, vă asigur, nu erau intenționate).

Să ne mai vedem, cu bine

Scuze, dar așa sunt eu, cu un fetiș pentru nonsensuri... Că nu sună deloc \"fresh\" - nici nu vroiam să sun inovator, pentru că așa ceva s-a mai făcut... Eu scriu ce-mi vine în cap, și atâta tot...

E vorba de un alt (altul?) poem urban... Îmi place \"e mult prea târziu ca să mai aprinzi farurile/dar totuși o faci\", dar cam atât. Puțin prea exact și prea... de ciment pentru gustul meu. Fără supărare, dar spațiul urban este acum în poezie ce erau peisajele pastorale pe vremea lui Alecsandri sau Coșbuc... Părerea mea.

...Nici eu nu m-am minunat prea tare când am citit prima dată \"Poeme alese\". Pofta a venit mâncând...

Versurile, da, seamănă cam mult cu \"Comentarii la viața cotidiană a păsărilor\" (ceea ce nu e chiar intenționat... nu la modul conștient), dar am mai făcut poeme de genul acesta. \"Avantajul vertebrelor\" era făcut din colaje...

...Aș menționa totuși că, deși așa mi se spune tot timpul, nu sunt Doamna Yigru...

...n-a fost nicidecum de a scrie ceva lizibil și/sau convingător. Când scriu un număr al revistei padăză, pur și simplu improvizez poeme, așa încât termin un număr în cam o oră și ceva. Că nu toate poemele sunt improvizate rapid, furtunos, este pentru că nici sufletul nu este static, nu rămâne permanent în registrul exuberantului...

...deh, greșelile se strecoară ușor când scrii dintr-o răsuflare, așa cum încerc să fac când scriu fiecare număr din padăză... Sau sunt oare greșeli?

Iar despre povestea cu avangardiștii, numa\' de bine. Că metoda poemelor-loterie a eșuat, într-un fel, să producă rezultate remarcabile (remarcabile după cine?) era oarecum inevitabil. Dar a avut o largă influență, chiar dacă percepută acum ca poate nebenefică...

Oaie la frigărui!

Varna e stațiunea \"nisipurilor de aur\", iar versurile sunt scrise prin asociere de idei, cu un ochi uitându-mă la \"Iarna pe uliță\", cu altul scriind, iar cu altul dând raita prin unele visuri recente și mai vechi...

...este oricum o zodie (aproape) permanentă pentru mine, așa că sunt vinovat pentru faptul de a fi diferit (\"incoerent\" ca să citez de la alte domnii), de a nu mă încadra \"în acest cadru\". Iată, am dat un răspuns (prea) concis, recomandabil ar fi pentru mine să nu mă mai implic în dezbateri atât de deșarte, care se termină de unde se pornesc și care fac tuturor mai mult rău decât bine.

Atât.

...Aș zice că piatra se simte mult mai bine când se uită la cer decât când privește noroiul în care se află...

Eu țin să cred că partea poetică pe care o etalez e poate ceva biologic... Știi, nevoia de fantezie și tot așa... De plictisul universal inerent unei perspective atât de claustrate nu trebuie să menționez... Or fi tristeți inutile și gâfâieli imagistice, dar e și ceva în a privi în urmă, nu doar în față ca oile cu ochelari... și știu bine care e sfatul măcelarilor...

Dar pur și simplu nu vreau să fiu simplu, dacă nu simt asta. Pot să fiu uneori, uneori pot scrie chiar versuri cu rimă, dar când privesc în urmă... am avut mereu gust pentru lucrurile cât de puțin absurde, obscure, bizare... un soi de escapist ca vocație... am descoperit literatura cu adevărat doar de (încă) puțină vreme - vreo doi ani -, am descoperit o parte a literaturii care în mod cert îmi plăcea mie și care mi se părea radical diferită de literatura dezgustătoare servită cu lingurița în școală... Eh, înainte de asta, abordasem literatura SF fără a fi prea satisfăcut (oricum, mi se pare literatura SF acum un mănunchi de clișee, și poate așa o să mi se pară și suprarealismul cândva), iar în scrierile lui Caragiale găsisem o resursă latentă, și tot așa am parcus încet un drum către alte curcubee...

De fapt, câteva rânduri mai înainte, vroiam doar să spun că, chiar la ora de engleză, eram obligat să fac ca temă o poezie (cu rimă! și în engleză!) și ceea ce a ieșit în plictis a fost încă de atunci cu un nerv al insolitului, dacă vreți, vă exemplific:

Your name is Pete
And you love meat...

Dar cred că iar înșir prea multe gânduri și nimeni n-o să vrea decât mai mult aer între lucruri...

Unul: Sunt convins că nimeni nu m-ar crede că nu am auzit de acea carte a lui Bădiliță (s-ar putea chiar să o caut prin librării, pare tare simpatic), dar trebuie să spun că acesta e adevărul gol-goluț, pozat sub duș de un cuțit... As for \"metaforic excesiv\", sunt într-o lume în care e \"cool\" să spargi toate oglinzile de acasă, dar te asigur (poate prea răspicat?) că nu urmez orbește \"trendurile\" poetice și că, încă de la primele mele poezii, n-am perceput lucrurile ca având o singură parte și că norii sunt îngăduiți să ia forme de continente sau de sâni...

Doi: Luați-o cum o vreți cu nonvaloarea, dar rămân la ideea că perfecțiunea e plictisitoare, mai ales unde e vorba de premeditare ies multe artificii și puțină viață de câine, or, din păcate pentru unii nu sunt romancier. Sunt poet și am datoria poate prea tranșantă uneori de a căuta poezia prin gunoaie, dar cu puțină visare ce nu se poate face din acele gunoaie... Acestea fiind zise, fiecare se descurcă pe contul lui propriu când are de-a face cu o poezie. Pe mine titlul poeziei \"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii\" mă face să mă gândesc la coji de portocale în formă sferică și la iaurt, și deja vorbim de o îmbunătățire... Și, până la urmă, nu mai vroiam niciun scop de genul să mă fac scriitor mare și tare, am început să scriu poezie pentru că simțeam nevoia și sper că mai scriu și acum din motivul ăsta, pentru că chiar vroiam să-mi exprim punctul de vedere, cum apocalipsa e ceva banal în ziua de azi și cum mă gândeam la acel chioșc de la liceu unde se vând batoane bulgărești de ceva cu fața lui Napoleon pe ambalaj și apoi fostul chioșc de lângă fosta școală, în a cărei grădină studiasem cândva un arici dormind prin tufișuri și când mă gândesc acum că atunci avem chemarea aceasta departe de gălăgia curții școlii și vroiam să fiu singur în grădină, prin iarbă, prin toate acele rochițe-ale-rândunicii care acum îmi par niște patefoane... Dar nu mai are rost să o prelungesc. Poate îmi răcesc gura de pomană și alții vor să se încălzească...

Paște fericit și la mai multe neoane!

Din nou am apăsat înainte de vreme... A se șterge acest text.

(Nu știu cum se face mereu confuzia asta, o fi de vină tonul meu somnoros) Și doi la mână, dacă îmi trădez influențele așa de ușor, e pentru că aș avea o oarecare afinitate pentru acele idei, să nu credeți că în timp ce am scris poemul am avut vreun gând de a plagia și nu știu ce, și nu știu cum... sunt sincer cu dvs.: n-am nicio pretenție de poet nuștiucum de mare și de original etc. etc. Dacă bine, bine. Dacă nu, nu. N-am de gând să-mi schimb \"metoda de lucru\" pentru una care ar implica mult forjat în jurul textului (ceea ce deja ar însemna spontaneitate redusă) și poate și mai multe satisfacții, dar nu și pentru mine... Deja agonie suficientă că nu prea mă simt în stare să-mi duc spontaneitatea până la capăt, poate ceva în genul lipsei de încredere în avangardism pe care o avea Vinea...

Și, la urma urmei, nu oblig pe nimeni să-mi citească poeziile...

Genul acela de substituție, te asigur, nu se întâlnesc nici prima și nici ultima oară la poeții avangardei - încă Rimbaud făcuse în poezia \"Marină\" o substituție de gen, chiar una care determina o radicală confuzie între elemente - uscatul era asimilat consecvent cu marea, iar marea cu o câmpie.
În ceea ce privește răsucirea de n grade în mormânt a poeților avangardei, eu cred că, din câte știu despre poeții suprarealiști, n-aveau nicio problemă în a aborda individualismul colectiv - chiar Roll, Voronca și Sașa Pană (și poate și alții, precum Moldov sau Jacques G. Costin, la ale căror creații n-am avut acces încă) împărțeau, în jurul anului 1930, un anume stil de poem în proză, cu imagistică barocă, astfel încât scrierilor celor trei din revista \"unu\" erau destul de similare. Ce să mai spunem despre scrierile grupului Gellu Naum-Virgil Teodorescu-Gherasim Luca-Paul Păun-Dolfi Trost, foarte apropiate între ele ca stil (astfel încât criticii consideră că această etapă a creației lui Gellu Naum e prea similară cu a celorlalți suprarealiști); de altfel, însuși Gellu Naum, în \"Albul osului\" înlocuiește în aproape fiecare propoziție persoana întâi singular cu persoana întâi plural - \"Noi\" - referindu-se la el și la ceilalți suprarealiști ca la o unitate, un corp cu cinci capete...

Am ajuns poate prea analitic. Stelele au protestat de atâta croială. Pentru toți cei care au deschis gurile de foc ale criticii în comentariile poemelor mele, aș spune că punctul de vedere e cel care contează - încă o poezie suprarealistă poate fi considerată de cineva o binecuvântare și de altcineva ca un lucru neoriginal, de neglijat... N-am să spun că sunt buricul universului la originalitate. Originalitatea e ceva de greu găsit zilele acestea... contează însă tonul vocii, câmpul de vedere, lucruri care, chiar și la mulți poeți \"mari\", se capată odată cu vârsta...

Acestea fiind zise, urez la mai multă visare și mai puțin făcut pe mortul în... mormânt.