O gâză, odată, melomană fiind s-a sonat
Ascultând de mii de ori sonata lunii
Făcând volte la lumina astrului de noapte
Brusc s-a hotărât să se omoare în plasa
Păianjenului. Și-a agățat o
M-am desprins apoi din mine și parcă nu mă mai durea
Nici fierul pătruns în mine, nici rănile făcute de curea.
Simțeam ceva atât de nefiresc și perfect, nou pentru mine
Ceva ce vorbele nu au cum
Cobor unde cobori pentru ultima oară
Cobor și carnea se rupe pe mine, cade în drum
Cobor unde morții sunt trimiși ca să moară
Cobor flacăra albă cu carnea prefăcută în scrum.
Cobor și mă uit
Tocmai făcusem un duș fierbinte bucurându-mi pielea bătrână
Și vedeam cum tegumentul se strânge și nu mai atârnă
Ce bine te simți o clipă când pari mai tânăr decât ești
Nu mai este bătrânul acela
