Voicu Tudor

ea vine și-ți dă amărâta aia de inimă înapoi abia cu ultima suflare când e sigură că nu o vei mai simți putrezind nu-i nimic zice rămâne pentru rude toată mizeria asta o viață

blocul gri de peste drum îmi spune plouă pentru marea operă e nevoie sa scrii pe hârtie știu dar n-am îi zic n u a m blocului i se văd plăcile de beton lipite cu un mortar

încă aștept să ne iubim în ziua de după moarte și ziua aia nu mai vine am o stare de rău si una de bine cu care să-ncep? ăsta e patul meu două trei arcuri somnambule brăzdează

bătăile inimii mele nu au litere îți spuneam dar sunt pe-aproape să le prind într-un bulgăre să le-azvârl în tristețea toridă a vulcanilor iată sub streșini arcașii luminii cum îmbătrânesc iar

nimic din ce se poate trai nu există în afara spaimei în afara fricii care îți bubuie inima care te albește instantaneu care te face să vomiți care îți îngheață transpirația am fost martor la

toate trec pe sub privirea ta părintească piatră rece vis înțepenit al cuvintelor fără stăpân toate trec să-ți mângâie obrajii scorțuroși ca ultimă dorință înainte de moarte piatră rece și

nu s-a putut întoarce de unde nu a plecat iar strigătul ei a tăiat noaptea în două și orașul în patru ca pe o inimă care bate din nou de-acum va trece cum toate trec încă un anotimp de târziu

doar gândul îmi umblă ca o cârtiță prin creier îmi roade echilibrul ca un șobolan hămesit restul e gură uscată gust de fiere cuvinte fără dantură doar bătăile inimii ca niște pumni

o să mă uit la cer până se evaporă întins pe-o streașină de frunze cu mâna înțepenită pe buzunarul de zile și nopți în care timpul nu m-a lăsat să fiu aici o să arunc o monedă în aer și o s-o

am visat o poartă de pe echinoxului m-am dus acolo și nu mai era (nici fizica cuantică nu mai e ce era cum să treci printr-un perete așa: cu mâna goală cu gândul la ziua de mâine?) curând

în primăvara lui 2013 cerul din curtea spitalului avea aceeași culoare ca în 1904 sau 1840 o nemurire așa liniștită plutea în aer încât bolnavii levitau în amiaza mare nestingheriți printre

eu nu exist deci sigur nimic nu se destramă în ferentari e iarnă și iar n-am de trăit mi-e frică dar frica îmi face din carbid o votcă limpede ca sângele de mamă de ce ți-e teamă -

locuiesc într-un bloc pe bd timișoara am o iubită mișto și un montan negru pe care azi îl cheamă Coinac de fapt el are doi oameni pe care uneori îi iubește atunci când nu doarme sau nu

e încă devreme ochii trecătorilor strigă de sub nisip iar eu pot fi văzut în interescție cu un carton de gât: AJUTAȚI-MÃ sunt doar o toxină măcinată încet de ficații bătrâni ai

erau atât de triști cu toții încât ar fi putut stârni o ploaie cu pietre unul din ei nota amănunțit sub numele meu: a șters oglinda de aburi dar n-a apărut nimeni acolo și-a aprins o țigară

cu cinci minute înainte să se ducă bătrânul a scris ceva se-mbătase calumea și totul părea suportabil împuținarea aerului încetinirea sângelui frigul pereții întunecați nici senzația

în curtea spitalului făcuseră împământare iubirii să nu trăsnească aiurea orice pacient sau asistentă cei ce se internau primăvara veneau cu fereastra de acasă și priveau în scop vindicativ cum

foarte curând din vârful vârfului va coborî lumina ca o armată de scame albe în blana câinelui nesătul dar nu vom fi niciodată aproape ea cu viteza ei va luneca spre poale noi tot mai sus

nu i-a citit nimeni rețeta lui D. el nu știa îi făcea bine să creadă că are succes căuta muza tacticos și discret parcă s-ar fi aruncat în lucruri după ea ar fi-ngropat acolo plânsul parcă și-ar

mie îmi plac reclamele la bere informții cu mesaj de interes public mie îmi place să fiu spectatorul paharului alunecat pe țeavă sunt torturat de o sticlă și totuși rezist nu spun nimic voi

din sângele meu alb cu miros de butoi și singurătatea nu o să-ți mai urle în ceafă și în pereții găuriți de nesomn miroase-mi pielea transparentă ca o scoarță de copac îmbibată cu lacrimi și