spitalul

spitalul (închis pentru renovarea bolnavilor) avea acum la mijloc de februarie halucinații cu primăveri lascive ca niște iele ce veneau să-i înece pereții proaspăt văruiți D. începuse de ceva vreme să plângă printr-o țeavă de polipropilenă ce o proptise fix în colțul camerei sale tratamentul cu lacrimi nu avea nici un efect asupra zidurilor... apoi a început să-i recite din textele lui cele mai de seamă: poem scris în curba de la răzoare sau amintiri de pe spinarea unui curcubeu alb-negru și nimic... atunci a decis să încerce terapia unui nou poem deși nu mai scrisese din liceu o poezie cu adevărat mișcătoare în săptămânile ce au urmat copacii s-au înfrunzit artificial și-au scos rădăcinile la vânătoare de păsări singuratice D. plimbându-se pe sub bolta de vie instalată în cameră ca veioză naturală a scris primul vers: tu perete speranța neînsingurării mele iar spre miezul nopții pe al doilea: ne amăgim lăsând să crească-n geamuri stele primăvara era pe-aproape liniile tramvaiului 25 se strânseseră la etajul 2 neurochirurgie din cauza depresiei provocate de ghioceii crescuți pe sub ele cu o violența galactică D. jovial ca o lalea târzie desena balansoare cu privirea pe cerul ghemuit în amintirea unui lac înghețat chipul iubitei lui apărea în instantanee colorate pe tranșeele dintre nori în inima pereților simțea o bătaie în plus apoi a început să-i scrie versuri tot pe cer: metroul zburând prin rădăcinile unui arbore bătrân citesc gânduri scrise agramat și caut încontinuu ce adevăr să-ți spun când eu mă zbat în coastele omizii sufocat liniștea descusută din crăpăturile pământului a început să bată ca un clopot ruginit când bolnavii au ieșit la pauza de puls ciocnindu-și umbrele de sticlă printre alei...