Tatăl meu,
Tăicuțul meu,
Azi îți voi da ascultare
Poruncilor pe care nu le-ai rostit niciodată.
Azi te voi ucide, Avraame!
Azi am să te jertfesc,
Pentru că te iubesc.
Te voi lua de brațul
Ca să-și treacă plugul greu
Tăișul prin trupul meu
Fă-mă, Doamne, brazdă neagră
Ce-așteaptă sămânța-ntreagă
Ca să plouă, Doamne,-n mai
Gândul cel ud să mi-l dai
Să-ncolțesc cu
Primăvară, miel fătat
Te-am visat că ești băiat
Nu știu de ce lumea toată
Te visează că ești fată
Se făcea că pe la frunte
Aveai tot frunze mărunte
Iară pe la subsiori
Zăcea miros greu de
Cine e? Cine e personajul acela care trăiește o viață mai fictivă decât toate ficțiunile și mai reală decât realitatea? Cum aș putea să suflu asupra lui și să-l fac să trăiască? Și cum ar fi???
Ar
O secundă, atât durează cât să se nască o idee căreia îi rămâi tributar pe viață și care-ți va hrăni cu dezamăgire perpetuă pofta de tine. Ha! Știu, știu foarte bine că voi, scriitorii, poftiți la
Ieri dimineață m-am trezit băiețel
Aveam, așa, vreo opt-nouă ani.
Mă trezisem înaintea sângelui
Și-am stat acolo, cuminte, să-l ascult
Cum își gâlgâie încă visul prin vene,
Mai mai să-mi spargă
Când vreau să râd senin,
Râd cu boabe de orez aruncate pe sticlă.
Le fac să sară de vreo câteva ori
Și-apoi le rostogolesc lichid.
Când vreau să hohotesc,
Mă prind de mână cu vulcani în clocot
Jur pe roșul cel mai foc
c-am furat de la toți tot
am furat să râd să plâng
și-am luat să iubesc nătâng
ca să-nvăț silabele
mi-am întins la alții labele
Jur pe ochiul meu din frunte
că
Într-un loc pictat cu alb
Tropăia un cal arab
Sub copitele-i de fier
O oaie făta un miel
Vântul vântuia a mânză
Florile grele de-osânză
Își umflară nările
Spre-a fura sudorile
Miezul miez
Jur să nu mă mai dedic
fanteziilor de circ
și să nu mai las în urmă
vreo isteață de minciună
care-ar vrea să pară iară
vreo frază aruncată-n doară
când de de fapt se-ntinde-n samă
ca arcul
