Viorel Rotaru

Există, cu siguranță, nenumărate modalități de oglindire a inefabilului... Îmi place să cred (vreau să cred) că văd „tiparul”. The pattern. Ceea ce unește „Țipătul” lui Eduard Munch și „Duminica tristă” a lui Reszo Seress de „Lacul lebedelor” și „Anonimul venețian” .Singurătatea unui ultim trandafir. The neverending story.

Sau, poate, o oglinda. O oglinda plimbata printre femei si barbati singuratici, adolescenti cu plete fosforescente, copii si zarzavagii. O oglida care arata fiecaruia un alt crampei de realitate. Care pare iluzie. Doar pare. Paradoxal, uneori oglindirea capata propria viata, iar maestrul iluzionist devine prizonier, marioneta a propriului spectacol. Spectacolul lumii incendiate cu gratie si din a carei cenusa re-naste continuu o noua lume. Uneori salbatica, uneori grotesca. In care e mereu loc de alti singuratici. Nu e niciodata doar cenusa de om. E si cenusa de iluzii. O lectie de poietica in cateva versuri care par scrise de noi si traite de altii. Asta vad eu in oglinda...