ne plouă de sus
și plouă din noi
privirea-ți mustește de apă
mă rog de pământ
de albii de râu
potopul
în matcă să-ncapă
doar ploile noastre
nu vor nicăieri
să plece
să nu ne mai
în jurul lumii sunt eu
ca o coajă de măr îmbrac pământul
iubire de voi îmi e carnea dulce
oasele străbunilor îmi sunt sâmburi
iar eu am grijă de ei ca de mine
ca de tine îmi pasă
ca de
de-am să vă cer iubire
voi să îmi dați pământ
că nu îmi stă în fire
n-am fost și nici nu sunt
o ușă către lume
bătută trist de vânt
iar viața niciodată
n-am să v-o dau în dar
că viața mea e
Pe drumuri prăfuite, un negru armăsar
Își spumegă mânia, purtând în coamă timpuri.
În urma lui biserici cu 'nalte cruci răsar...
În fața lui, spasmodic, se prăbușesc olimpuri.
Călare-necălare
Am închis cartea într-un arc de cerc, pocnetul sec trezind cuvintele la viață, le-a aruncat, curcubeu neașteptat, deasupra lumii mele dându-i culoare, că prea mult îmi fuseseră arse câmpiile
Cu vântul îmi pleacă un gând, răstignitul,
Să-ți spună că-n mine iubirea-i pe cruce.
Atâtea obsesii se zbat s-o apuce
De pletele albe e prins infinitul.
Străpunge-l în talpă cu lancea; se
Au urmat luni întregi de căutări și de lupte cu birocrația pentru stabilirea identității. Doctorul Streașină se implica total în aceste acțiuni, lucru care îl mira și pe el. Între timp îl dusese pe
Pe Thomas Street colț cu Meath Street este o tonetă de ziare. Mult timp acolo a lucrat o femeie în vârstă, care mi-a și inspirat tema pentru o poezie. Într-o dimineață toneta a rămas închisă. M-am
Mă cuprinde-n brațe noaptea
Lumilor de mult apuse
Și mă trece poarta-a șaptea,
A cuvintelor nespuse.
Ce de aur! Ce lumină
Se-nfășoară-n zori pe trupuri
De copile fără vină
Ce tresaltă lin din
Răzvan, Grasu' de la 2, nu era prietenul meu. Era mai mic decât mine cu un an sau doi, dar mai înalt cu vreo 20 de cm. Îi mai spuneam și Imensul. Kilograme nu știu câte avea, dar era trecut bine de
Stejarul bătrân își înalță coroana
Pe dealul tocit, în a vântului cale.
În crengile dese-i doinește a jale
Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna.
Ne plouă amarnic, ne plouă de
am visat într-o noapte
cerul nostru
era un fagure de miere
galben și dulce
numai bun de pus în ceai
au urmat vise
care lăsau goluri în fagure
cuvintele au devenit cleioase
de ceară
aripile
îmbătat de noapte am împușcat o stea
priveam mulțumit cum i se stinge lumina
în timp ce oamenii îmi aplaudau îndemânarea
sub pleoape obosite îmi ascundeam mândria
în pustiu o hienă își urlă
Doctorul Grigore Streașină trăia un sentiment de liniște și mulțumire sufletească. Se trezise la ora șase, ca în fiecare dimineață și ieșise să ia ziarul de la chioșcul din intersecție. Își făcuse un
Din cer atârnă iedera nebună,
În mine crește dragostea sălbatic...
Într-o tornadă mă întind molatic,
Tu vino-n zori iubire de adună.
Mă răstignește dorul ce se sparge
În sânge, ca-ntr-o rece
Ai venit, Moș Nicolae, prin nămeții 'nalți și reci
În căsuța mea sărmană două clipe să-ți petreci.
Ghetele, chiar de sunt rupte, să știi că le-am curățat
Și am fost copil cuminte, de părinți am
Îmi bătea la geam trecutul
Măsurat, ca un ceasornic.
Eu schimbasem așternutul
Să-l primesc în casă, dornic.
Îi deschid, el se codește,
Mai ceva ca o fecioară,
Dar dorința biruiește
De a
Am mai păstrat din vechiul sat
Un colț de amintire care
Îmi stă ascuns prin buzunare
Într-o poveste-nfășurat.
E o poveste cu bunici,
Iar eu copil mirat de 'naltul
Zăpezilor ce-acopăr
Suntem datori prea mult acestei nații
Și celor ce-au făcut-o din suspin.
Ei s-au luptat în vremuri, ca bărbații,
Noi numai cu paharele de vin.
Străbunii s-au căznit aici să țină
Dunărea și
Moș Codru stătea lângă vatră și trăgea din luleaua de lut, pe care și-o făcuse cu mâna lui astă vară. Găsise sub un deal pământ galben, cleios, numai bun de modelat. Din joacă, tot frământând lutul,
Ieșisem din casa mea fără pereți direct în stradă.
Este bine să ai o casă fără pereți, pentru că ai uși peste tot, iar ferestrele sunt tot timpul deschise. Și nici cu zugrăveala nu îți mai bați
cobrele mușcă în gol
umplând aerul
cu veninul lor știrb
mangustele au murit de mult
la miezul nopții
stelele se sting pe rând
sfârâind în căldarea timpului
făcând lumina ghem
în colțul
Încă de când a apărut pe pământ, omul se găsește într-o perpetuuă stare de așteptare. De multe ori nici măcar nu știe prea bine ce ar trebui să aștepte, dar, în virtutea celor constatate de-a
Când coborau scara exterioară ce ducea la demisol, Isadora tocmai pleca la serviciu.
Ce faci, dragă, ai început să aduni vagabonzii de pe stradă? Sper că nu ai să începi origiile pe aici.
Grigore a