viorel ploesteanu

ne plouă de sus și plouă din noi privirea-ți mustește de apă mă rog de pământ de albii de râu potopul în matcă să-ncapă doar ploile noastre nu vor nicăieri să plece să nu ne mai

de-am să vă cer iubire voi să îmi dați pământ că nu îmi stă în fire n-am fost și nici nu sunt o ușă către lume bătută trist de vânt iar viața niciodată n-am să v-o dau în dar că viața mea e

Pe drumuri prăfuite, un negru armăsar Își spumegă mânia, purtând în coamă timpuri. În urma lui biserici cu 'nalte cruci răsar... În fața lui, spasmodic, se prăbușesc olimpuri. Călare-necălare

Am închis cartea într-un arc de cerc, pocnetul sec trezind cuvintele la viață, le-a aruncat, curcubeu neașteptat, deasupra lumii mele dându-i culoare, că prea mult îmi fuseseră arse câmpiile

Cu vântul îmi pleacă un gând, răstignitul, Să-ți spună că-n mine iubirea-i pe cruce. Atâtea obsesii se zbat s-o apuce De pletele albe e prins infinitul. Străpunge-l în talpă cu lancea; se

Au urmat luni întregi de căutări și de lupte cu birocrația pentru stabilirea identității. Doctorul Streașină se implica total în aceste acțiuni, lucru care îl mira și pe el. Între timp îl dusese pe

Mă cuprinde-n brațe noaptea Lumilor de mult apuse Și mă trece poarta-a șaptea, A cuvintelor nespuse. Ce de aur! Ce lumină Se-nfășoară-n zori pe trupuri De copile fără vină Ce tresaltă lin din

Stejarul bătrân își înalță coroana Pe dealul tocit, în a vântului cale. În crengile dese-i doinește a jale Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna. Ne plouă amarnic, ne plouă de

am visat într-o noapte cerul nostru era un fagure de miere galben și dulce numai bun de pus în ceai au urmat vise care lăsau goluri în fagure cuvintele au devenit cleioase de ceară aripile

îmbătat de noapte am împușcat o stea priveam mulțumit cum i se stinge lumina în timp ce oamenii îmi aplaudau îndemânarea sub pleoape obosite îmi ascundeam mândria în pustiu o hienă își urlă

Din cer atârnă iedera nebună, În mine crește dragostea sălbatic... Într-o tornadă mă întind molatic, Tu vino-n zori iubire de adună. Mă răstignește dorul ce se sparge În sânge, ca-ntr-o rece

Îmi bătea la geam trecutul Măsurat, ca un ceasornic. Eu schimbasem așternutul Să-l primesc în casă, dornic. Îi deschid, el se codește, Mai ceva ca o fecioară, Dar dorința biruiește De a

Am mai păstrat din vechiul sat Un colț de amintire care Îmi stă ascuns prin buzunare Într-o poveste-nfășurat. E o poveste cu bunici, Iar eu copil mirat de 'naltul Zăpezilor ce-acopăr

Suntem datori prea mult acestei nații Și celor ce-au făcut-o din suspin. Ei s-au luptat în vremuri, ca bărbații, Noi numai cu paharele de vin. Străbunii s-au căznit aici să țină Dunărea și

Ieșisem din casa mea fără pereți direct în stradă. Este bine să ai o casă fără pereți, pentru că ai uși peste tot, iar ferestrele sunt tot timpul deschise. Și nici cu zugrăveala nu îți mai bați

cobrele mușcă în gol umplând aerul cu veninul lor știrb mangustele au murit de mult la miezul nopții stelele se sting pe rând sfârâind în căldarea timpului făcând lumina ghem în colțul

Încă de când a apărut pe pământ, omul se găsește într-o perpetuuă stare de așteptare. De multe ori nici măcar nu știe prea bine ce ar trebui să aștepte, dar, în virtutea celor constatate de-a