viorel gongu

Pașii noștri pe sub frunze au înverzit în căderi întoarse se anină de ramuri aduceri aminte îi flutură ei aleargă fără noi prin noi pe noi mâini împreunate cad coapte prelinse din

Pământul cântă din naiul fântânilor în bărăgane berze de lemn pe ochii pămîntului dau socoteală pietre de vânt se rostogolesc spre cimitirele munților sabat de ciulini.

Podul coborât cu gingășie într-un singur picior deschide aripile egale pentru noi ce aveam să ne aspirăm unul în celălalt și ne arată cu vîrful degetului tremurat de ape adîncul din

poemele noastre nenăscute încă pești de fund păstrînd în ei soare intuite până la epuizare... odată agățate în litere își dau acea suflare caldă a credinței în ele însele iar nouă părinții lor

Ochi de batrîn ce naște coridoare de oglinzi înfipte domol și prelins, unele în altele,la capătul cărora, se oglindește într-o lacrimă totală,caldă, copilul,copilului,copilului...său.

Nu e ziuă, nu e noapte, Nu știu cine va apune, Þipete-nfloresc din șoapte, Toate astazi par mai bune. Șal de fulgi, bătut în ciucuri Mă îmbracă parcă-n fașă, Ning în lume mii de

Despărțire, lacrimi, o batistă Flutură cu aripa zdrobită. Astă seară vreau să nu fii tristă, Tu, iubită. Recviem, altar, o lumânare Pentru vise ce aveau să moară. Nu există altă amînare: astă

Mi-e sângele plin de oameni de ordine, care fac ordinea lor în mine, dau ordinele lor sau ale altora tot prin mine. Am nevoie de haosul meu de vene și artere, așezate ca hainele pe orbi, de

Mirosul de melci al bunicii îmi umple părul de vise în geamul de la stradă mă pieptăn domul...ea. În nopțile când bunicul dormea fugeam printre gene cu mine basmaua neagră căzînd obosită și

Mi-ai cioplit glezne și ochi cu spinii trandafirilor arși de brumă mi-ai născut și o gură să tac și o mână să mă ții de ea în haosul creațieis-a înfipt în mine o scânteie din inima ta agățată

La noapte întunericul neacordat se schimbă gărzile faceți-vă de cap va fi marele concert al rataților se strâng în anii bisecți fără soț vor cânta Wagner, se vor aprinde lumânări pentru

M-am cuibărit în clipa așteptării ca-ntr-un arici întors pe dos și nemișcarea mă obosește de parcă m-aș naște pe mine, șarpe înghițindu-și coada, întorcându-mă în negativul care există în

Lasă valul să mângâie, cu nisip și depărtare, inima și picioarele tale neobosite de vre-o formă! Lasă algele să adie ne-ngălbenite vreodată, a mijloc măsurat cu teama sentimentelor

La un capăt al timpului ce este urgent? ce este important? doi ochi, două nări, două picioare, două mâini, două emisfere, două talere, două degete, două tabere, în doi, duplicitate.

Limbile ceasului bat în perete ca pasărea ruptă de-un ochi de erete, urechea le prinde, le-ndoaie, le sfarmă, împletindu-și cosiță de pace, pe larmă ele renasc, râme multicolore, nopțile-s ani,

Lasă-mi clipa asta numai mie S-o trăiesc doar eu dar pentru doi. Tu, zidita mea în iasomie, Tu, zăpadă albă pe noroi. Lasă-mi grija s-o trăiesc pe toată, Am învățul ei cum calu-n

Iubito, cântă greierilor, să iasă, în vara asta să frămîntăm altă casă de pământ odihnit, toată iarna să-i lăsăm amintiri pentru viitor. Iubito, mângâie pămîntul printre degete desculțe iar

Între umăr și gât, într-o noapte, valuri de lună au săpat un lăcaș, ca un pantof de cenușăreasă, și-n talie, iarbă și flori de dalie, mi-au crescut pe urmă de șarpe golaș. Între brațe mi-a