Viorel Frunza

Când sacrul se renaște Noi suntem protejați De entitati ce vor Ca sa lumineze Chiar conștiința noastră Iar din brațul muritor El vrea ca sa facă O entitate pura A cărei, natura Este

Dansul fericirii Dansul iubirii Dansul existenței Dansul reminescenței In conștiința noasră.

Trec anii ruginii cu coada lor de lemn Vin noile confuzii si ceapa fără stern Aderă țara asta la tort, parastas Ma simt in UE ca iepurașul poznaș Trec filosofii vremii Strigoi cu usturoi

O zi de toamnă azi era Când răsfoiam albumul casei Atât de plin cu peisaje Nici ca mi-aș fi putut imagina Divinele zile, mai altfel Mai multe zile-mi reveneau Aminte, loc sa-și

Tu, ce ai mușcat din măr Tu, ce azi mă strângi in brațe Dorința ta de a mă supune Neprihănit, inocent trup. Tu, vrei să-l domini Iar in mâna stângă Biciul, de tandrețe Blajinul meu

Feriga care crește Pământul care-l hrănește Și apa care-l udă Carbonul, ce-nverzește Tulpina ce se pleacă Când rouă frunza primește Acesta-i bucuria Ferigii care crește.

Șoapta mea La cafenea ne-am întâlnit Servind și noi câte ceva Căci prea mult, noi am adormit Sub carapacea psihologiei lui: altceva. O șoaptă tu mi-ai spus atunci Invăluit intr-o

Tremur In camera mea liniștită Prea plină de hârtii De documente Și încercări timide Sau poate prea concrete De artă picturală Prin care urmăresc Ca să redau tăcerii Liniștea de taină Din

Mă întreb adeseori De ce? eu cad! Trecutul adoarme sub pași efemeri Iubirea așterne al ceakra-i puteri Renasc, iar din karma-e dau scântei Trecutul revine, azi suntem un ieri. Trecutul

Lumina se sparge in valuri triste Iubirile mai vechi apun Iubesc in taina iubirile sinistre Uitate in cavourile unor nebuni Tresar in somnul meu si-mi pare Covorul rosu inca asteapta acea

Subțire e acest antet Ce definește existența Subțire e acest antet Ce duce-n trecut esența. Văd cum se zbate luna Orgasmul pe care o prevăd Văd cum se zbate lună In mine oricum e:

Mi-e dor de brațul tău subțire De mâna ta cea mică De candoarea de copilă Degajat de corpul tău subtil. Mi-e dor, de pieptul tău De sânii tai, fecioară Mie dor de a lor caldă Prea caldă si

Azi, de mult uitată este Secretul ce-i chiar mâna ta Mâna ta chiar de e rece In ea, căldură mai avea. Cu mâna ta, i-mi definești azi, corpul Cu mâna ta i-mi vindeci rana Cu mâna ta,

De mă iubești, eu nu mai știu Si indoiala, incet mă inrobește Si sclavul ei, devin chiar eu Si spun necugetari, istete. * De multe ori, te-am ințeles profund Si chiar empatic, te-am simțit

Ajunge pe azi, cu poezia E vremea să trecem la fapte Sarcinile-i să le suplinim Spre a fi mai bună Lumea, care nu-i a noastră. E plină azi, de anarhie Vrea să o supună Vrea ca să o

Astăzi descoperit-am iluzia Iluzia de a fii deștept Iluzia de a ințelege totul Iluzia de a fi poet. Dar, cu toate astea spuse Lumea-mi pare tot mai tristă Nici astăzi vre-un om Nu iese