prolog:
iubirea noastră a-nceput „a passo”
fără vreun brusc consum de energie
fără dimensiuni de tragedie
fără sa stie...
doar că-ntr-o zi pierdută în o mie
în ochii-ți acuarelă azurie
m-am
de la acel fior născut firesc
și taina sacră doar de ochi rostită
și pană la banalul \"te iubesc\"
schimbat asa usor ca te irită...
e doar un pas,un infinit fragil
iubirea n-are timp
lasă-mă să-ți citesc in talpă...
uite...o durere care a tăcut
sau a fost o tăcere care a durât?
cu greu mai poți distinge
râsul pașilor pe poteci cand ninge
de plânsul frunzelor in zbor
oameni mici peste tot imprejur...cu brațul prea larg...și cu pasul prea dur... secundele diforme ce sparg ceasul...trist ceas...și locuri mincinoase sângerând în nas...priviri cu rol strident de
M-am rupt de tine ca sa ma găsesc,
prea multa armonie mă-nfioară.
Neantul, ne-mplinitul omenesc
mă cheama surd la starea lui larvară.
Mă-nverșunez din teamă de sublim
să-ncalc măcar o lege
Iată
acum știu de ce nu pot să zbor:
unde-s visele mele e aerul tare
inălțimea se-ascute puțin și-apoi doare
sunt din oamenii care
nu vor sti niciodată
să respire ușor...
De o mie de ani rădăcinile-mi curg spre esență
și din brațe-mi nasc brațe să legene zorii.
Fiecare ninsoare ce-mi gâdila talpa
a doinit nevăzut diminețile ierbii,
dând din frunți inocente mă
Început
Sunt așa de puțină-n argint,
Așa de „mă cred” și așa de „mă mint”,
Așa de „mă vreau, dar nu sunt labirint”,
Așa de „atât”.
Sfârșit
Ce-am facut să se tulbure
marea-n unghi drept,
să
the lights go off in perfect deadly silence
although of night day always keeps a share
they fade away-such unexpected violence
after they paid their brightnes so unfair...
Luminile mor vesnic
Apas-atingerile gri de nor,de calm bolnav,taceri cu doua fete...
ras simulat perfect,scuipand tristete
si-n piept un gol baltind sacaitor,
nevoie inutila de tandrete...
VT