geneze

prolog:

iubirea noastră a-nceput „a passo”

fără vreun brusc consum de energie

fără dimensiuni de tragedie

fără sa stie...

doar că-ntr-o zi pierdută în o mie

în ochii-ți acuarelă azurie

m-am spart ca-ntr-o pictură de Picasso...

rănită-n primul tandru te iubesc,

mă-mprăștii surd si nu mă mai gasesc...

...

m-am smuls din ochii tăi scuipând blesteme...\"să nu ma cheme\"-am plâns,\"să nu ma cheme\"...si nu m-am liniștit... până când luna..nu te-a orbit...și n-a șters urma…ne-am rătăcit…

după un timp... am dat să mă adun...și să mă pun pe modelat... un corp ciudat, să-ncapă-n el, să-ncapă...trecutul meu uscat lipit cu apă...și m-am mirat că plânsul mă înțeapă...

mi-am strâns nisipul și l-am inălțat spre cer...la temelii am pus un gând de ieri...că astăzi nu era pe nicăieri...și dragostea...că prea aprins palpită și, cine știe, risipite, nucleele-ar putea să mi le-nghită...

lucrez nebun...lucrez mereu la eu, vă spun...mai am puțin...și mă termin...

...

atâta timp și trudă-nfrigurată, atâta rugă...atâta fugă...nici somnul nu mă scapă...nici Domnul...

pe când adorm, deși-s aproape gata...bucățile încep să geamă grele...să se desprindă-n joc de iele, și-n ritm cu ele...se rupe fata, biata...

să fie dorul care se dilată...sau locul unde-ncepe-\"a fost odată\"...sau lacrima să-mi fie blestemată?

ieri luna și-a mărturisit minciuna...ea drumul l-a ascuns și-a secat urma mea de plâns...n-a fost de-ajuns...că-l știu bucățile de sine,și...ce rușine…în fiecare vis converg spre tine…