tentacule

ce-o să-ți rămână de la mine? mă întreb în timp ce depărtările cresc halucinant între noi, lățindu-se ca niște tentacule hămesite poate un pumn de cuvinte, unele strălucind ireal, altele zdrelite pe la colțuri de gând, ici-colo câte-un surâs (presat cu grijă între paginile memoriei avide de certitudini), două-trei hârtii scrise citeț cu sângele multicolor al patimii mele. poate o ne-întâmplare care-a trecut prin tine dizlocând mormane de nisip împietrit în clepsidra uitată sub vrafuri de zile banale poate mitul inventat pentru a crede în povestea fără dreptul de a fi în acest prezent și închis într-un sâmbure pe care-l vom duce cu noi într-o altă istorie ce-o să-mi rămână de la tine? mă întreb în timp ce depărtările stau cu gurile căscate înainte-mi, așteptînd să mai fac încă un pas