Vizita bunului Dumnezeu la robul său, soldatul Jonel

Pe loc repaus soldat… A!... vroiai doar să-ți pui o bere… Se acceptă!... Oricum, iată-Mă! N-am venit din cauze de avut „coaie-tupeu-fă ceva”, îți dai seama, dar trebuia să vin, nu se mai putea, era intolerabil… Nu, Jonel, nu te uita cu ochii ăia luminoși la mine, că îmi dau demisia și rămâneți fără de Dumnezeu… N-am venit să dau, am venit să iau… Nu am ce să-ți dau în lumea asta, aici e suficient să deschizi gura despre mântuire, să o deschizi cu adevărat – știi? văd că știi... – și te închid și aruncă cheia… Și chiar nu-mi mai permit probleme, Jonele, am destule, o minune e ultimul lucru de care are nevoie lumea voastră… Numai Armaggedonul vă mai spală… Dar mai stăm, mai culegem, nu ne grăbim, avem nevoie de voi, aveți de-ale sufletului, din cele care nu cresc în Rai, d-aia am venit, Jonele, să iau am venit… Poți să-mi pui cuțitul la gât… Þi-am spus cine sunt, bunul Dumnezeu cu traista goală, am de plecat cu ea plină… Nu Jonele, nu sunt Moartea, și să știi că ce numești tu cuțit e plin de unt și de firimituri de pâine, nici măcar nu e ascuțit, o să-și rănești grav simțul estetic, și oricum o să te plictisești după ce repetăm scena a treia oară, așa că… haaaarghhh… Da, Jonele, ce te uiți ca boul, normal că ești plin de sânge, tocmai i-ai tăiat gâtul bunului Dumnezeu, hai, du-te și spală-te, cât mă ocup de cadavrul ăsta bărbos, de pe covorul din sufrageria ta… Măi Jonele, uită-te și tu ce tăietură urâtă ai făcut, ești clar șocat, tremuri, ești sigur că vrei să faci asta încă o dată?... Privește și tu la cadavru și la mine, în afara buzunarului de pe gât suntem identici… Nu cred că… haaarghhh… agluughhh… Mda, acum te-am convins? Cum ar fi acum să te las cu două cadavre gemene în sufragerie și cu toată casa plină de sânge?... Nu! Fuck, asta nu era în plan! Gavril! Ia-i cuțitul!... Offf… Și scapă-ne de corpuri, te rog… Așaaa… N-ai decât să te sinucizi după ce plec Eu, și nu plec decât cu traista plină! Înțelegi?... Hai să-ți explic, înainte să încerci altă tâmpenie. Raiul se duce de râpă. Și Iadul, de altfel, dar asta nu mai e problema mea directă. E un hedonism generalizat, martiri n-au mai venit aproape deloc de câteva sute de ani, sfinții proclamați de biserică sunt făcături, 90% ajung subiect de entertainment la concurență, iar restul sunt niște blegi, abia pot să îngaime „ce drăguț” și „unde sunt norișorii roz?” Îi trimit la „Pinky Splash” – parcul de distracție, ce credeai – și rămân cu ochii holbați cel puțin un mileniu… Da, poți să fumezi… știu că nu mi-ai cerut voie, ziceam și eu așa… un pic de politețe nu strică niciodată!... Revin, dă-mi și mie un fum… Așa, suferinzi avem destui, copii morți de foame, călugărițe exorcizate, mame violate, mutilați în războaie locale, mă rog, pot să continui lista la infinit… Dar toți, absolut toți vin cu ideea că Raiul înseamnă sfârșitul tuturor durerilor lor, ceea ce ei traduc prin plăcere. Nu, nu au idei preconcepute sau porcoase, că nu ar intra în Rai, dar… Nu pot să le încalc promisiunea asta, n-ar fi etic, plus, dacă se duce vestea pe jos?... Nu, nici nu vreau să mă gândesc, cert e că cetele îngerești, de exemplu, s-au pleoștit în atmosfera asta hedonistă… Am avut o situație cu o serafimă și un heruvim… aoleo! Ete, na! Vroiai să le spun la toți fraierii?... Evident că au sex, voi sunteți deja 5 miliarde, a trebuit să compensăm cu o creștere angelografică corespunzătoare, știi că la fiecare 10 muritori e necesar minim un înger, doar nu-ți închipui că refac creația la fiecare 500 de ani, prefer să modific regulile, e mai economic… Da, am deviat, dar simt și eu nevoia din când în când să mă confesez, bine că te-ai calmat și stai liniștit pe fotoliu. Bref, avem nevoie de suferință autentică, asumată, clocită, coaptă, sublimată, concentrată, cu cât mai amară, cu atât mai bine. Măcar cetele îngerești trebuie vaccinate! Așa că am venit să-mi iau ceea ce mi se cuvine… toată furia ta, toată frustrarea, și mai ales revolta, acel „lasă, lasă că vedeți voi!...” Tumoarea va trebui să i-o dau lui Mihail, are o criză bucolică galopantă, buzunarul alb îi trebuie lui Petru, la intrare, pentru implementarea noului moto, „memento vivere”, interviurile ți le iau pentru Apostoli, vor trebui să dea câte o probă de angajare săptămânal, să-și aducă aminte de vremea când pășeau pe pământ, antibiotice/doctori hapsâni/măruntaie scormonite – astea merg la mucenici, o să-i învioreze, Prada-ceasuri-morțiimătii-parfumuri-club, toate la departamentul asceți, lipsa de acadea pentru copil o să te rog să-mi permiți să o dedic Mariei, și, desigur… Cum adică, de ce nu te iau cu totul? E ca și cum aș tăia găina cu ouă de aur! Tu de ce crezi că nu te calcă mașinile pe stradă? Ești clar genial, mai ai enorm de multă suferință de produs până să te plafonezi… Privește-mă ca pe un fel de impresar… Cum ce primești în schimb, păi… lipsa suferinței, ce, crezi că e puțin?... Hai să nu argumentăm inutil, oricum ești proprietatea mea, dacă asta te ajută cu ceva să știi că nu-mi face nici o plăcere să te folosesc ca pe o fermă, dar n-am de ales… HHRpolitik!... Offf… HardHeavenRealPolitik, muritorii ăștia… Cum adică, tu cu ce mai rămâi? Cu câinele vagabond! Ori de câte ori o să mergi aiurea pe mijlocul străzii, orice câine vagabond disponibil în zonă se va lua după tine cu un devotament absolut! Crezi că e puțin lucru să ai loialitatea totală a unui suflet curat? NB: Acest text trebuia sa fie un com. De 12 ore comurile mele nu mai intră pe site