Domnului profesor cu dragoste

Iubite domnule profesor, îți scriu această epistolă pentru a-ți face cunoscute simpatiile și antipatiile mele. N-am cum să mă întorc în trecutul pe care mi-l cunoști prea bine, trecut în care bunica mea, dăscăliță și ea, se plimba cu trăsura prin Oradea Mare, îmbrăcată în rochie de mătase și avându-l la dreapta pe ofițerul Dușe. Mă voi întoarce însă în trecutul nostru comun, în anii 80 când dumitale îmi erai nespus de drag, ca literatura pe care m-ai învățat s-o iubesc. Văd și acum portretul mare al lui Nichita Hristea, cum îi spuneai dumneata, am și azi în nări mirosul de cărți multe citite și răscitite, de fum de țigară și de praf de cretă. Mă învățai să-mi strâng pumnii, să zâmbesc și să mă încrâncenez. Îmi arătai cum se imploră iertarea, cum se plânge și cum se suportă disperarea. Am deprins însă mai mult de atât; am citit toate cărțile acelea, mi-am aprins câte o țigară după fiecare dragoste, după fiecare prăpastie, după fiecare bibliotecă. Îmi spuneai că ți-ar fi plăcut să fii scriitor, să fumezi pipă și să ai o secretară frumoasă. Acum înțeleg, pentru că mă aflu exact în locul în care erai dumneata atunci. Sunt dascăl și-mi doresc să fi fost scriitor, să fumez pipă și să am o secretară frumoasă. Împărțim acum aceeași meserie și nici unul dintre noi nu e fericit pentru celălalt. Amândoi scrâșnim din dinți, strângem pumnii și ne încrâncenăm. Eu însă am adunat în mine toate tristețile și dezamăgirile dumitale, iubirile pierdute, dorințele neîmplinite. Sunt o sumă de eșecuri remarcabile. Părul dumitale cărunt mie îmi lasă urme adânci în suflet ca și părul meu cărunt. Toate simțirile, toate ideile care mă vizitează, toate neliniștile ție ți le datorez și nu-ți pot mulțumi. Totuși, pentru eleva dintr-a VI-a, pentru Nichita Hristea, pentru prietenul meu anticarul, îți scriu cu dragoste vera popa