Vasile Pin

oricât ar sta cuvântul lângă cuvânt ca un fluture lângă fluture tot nu încap pe umăr cu mâna pe inima stropită cu vin și oțet câinele se mută cu pământ cu tot pe un alt os deschid mai la

un ochi pune șaua vederii pe cerul neprivit al unui cartuș și trage aleargă printre cioburile colorate lumea un iepure de câmp lacrima se sprijină rănită de fereastră

peste o jumătate de secol oamenii se vor împărți în trei părți partea femeiască partea bărbătească și degetul arătător arătător partea aceasta va avea circumvoluțiuni pătrate picioare

între mine și tine domnule ea - desenatoarea acestor forme ce ondulează ziua peste umăr vânzătoarea acestor vise de noapte cu prețul ideii de-atingere mai scump decât atingerea însăși - te va

pe partea lunii era marea am prins ultimul zbor al ideii fără hartă și fără costume de baie ne-am întins cât era de lungă pielea sub soarele acela ud și furibund de pe buze până ce am

cuvântul înseamnă aur de monedă de ipotecă sau de poezie bancnotele mari sunt păstrate în propoziții de valori iar mărunțișul este vărsat pe stradă alături de sufletul săracilor și-al ziarelor

iubim carne sânge și suflet cu carne sânge și suflet doamne de ce ne judeci numai sufletul și îl ridici sau îl cobori să-și caute singurătatea iar carnea și sângele le dai la porcii de

versul acesta dă într-o fundătură trebuie șters din celălalt lupii urlă-a mesteacăn trebuie șters e prea alb fra-su pescuiește la copcă o eliptică trebuie șters e

acolo este nisip este nimic de spus logica meteo este să iei un bolovan și să-i spui floare și să te porți cu blândețe și zilele n-or să se rupă din calendar și femeia cu pălărie roz ca o

ceara se prelinge pe degete șira spinării este moale ca o curbă la dreapta și buzele precum copiii se duc la școala cu ferestre de nisip prin care se citește marea flacăra se prelinge peste

pleci ca oricare alt dar împărțim zilele de fier lemnul de pat cu tăblii cuvintele cu tristeți îndoite la colțuri camera cu pereți prin care zile se scurg într-o lampă mai veche creionul de

cuvintele din gura ei așteptau prima zăpadă desculțe autobuze și ciori se obișnuiau cu ideea sub un balcon o chitară abandonată căuta printre petale galbene de vânt un sol sub 20 de centimetri

pentru durerea din partea stângă a acestui cuvânt marele egoist ne-a învățat dulceața din mașinile de salvare linii paralele cu girofar sunt strivite între dinți când se lasă frigul

eu eram frunza umbra nu copacul stând dreaptă ca un șirag de mătănii deasupra înțelesului am pus noapte peste noapte pământ peste pământ luna în locul lunii verdele numit verde să fie

când jucăria se strică pe planșetă când focul e un bandaj antiseptic când primului pas îi lipsesc picioarele când lacrima îmbătrânește înainte de ochi când casa scârțâie dintr-o poză mai veche