Vasile Pin

iubirea un anotimp perfect umplut echilateral cu diametrul isoscel al dimineților în cămașa cu nopțile scurte dacă unghiul π al tâmplei sprijinită în iarba glasului tău ce se culcase

cuvântul când îi este dor are undeva înăuntru o ușă o ușă nevăzută o ușă între două bătăi de inimă pe unde coboară pe frânghie și se așază în poala celuilalt cuvânt până când litera lui

țigara pe pământ țigară în cer două fumuri și același drac pe care-l afumi și pe pământ și dincolo fumezi și socotești carnea nu este a ta este o carte împrumutată de la viermi ochii nu

uneori mă întreb cum mor oamenii aceștia dezlipindu-se de scrisoare fiecare primește în plic câte o câmpie sau o mare cei mai norocoși primesc câte un copac ori o iubire sau două bat un cui

curios și obosit să mângâie stăpânul câinele dezgolește la gard marginea înțelesului trecător osul începu să se îmbrace în cuvinte

am căzut dintr-o amintire a mamei despre tata într-o apă rece în care moașe bătrâne taie lacrimile crude de la buric și astfel sunt șchiop de un frate de o soră cu sângele transparent din

stătea cu coatele pe asfințit un pod bătrân de-atâta apă să-și învețe umbra lui catifelată cum să putrezească stătea un om și însera în viața lui de peste umăr și ea nenorocita îi arunca cu

pentru că frunzele nu tremură în dialectul lupilor pădurea ieșind de la cârciuma acestui vers sparge cu colți de mesteacăn gâtul căprioarelor îngenuncheate să bea dintr-o urmă de urlet

eu caut prin gunoaie tu cauți prin gunoaie el caută și el și gândim și aruncăm ideea pe umerii mei pe umerii tăi pe umerii lui stă unul ce caută prin gunoiul gunoaielor și încă unul și

treci prin urechile acului ultima răsuflare apoi te apleci spre pământ până ce el ți se cațără ca un soldat mutilat pe picioare cuvinte pe lumină de ochi le trage pe el poate i se

cine ești am strigat la mine de pe mal cine ești despărțea cu o singură silabă apa vieții de ieri de apa vieții de mâine și o blestema să mucegăiască să se rupă la mijloc de azi amară era apa

mâna întinsă spre zidul albastru al frunții se ruga în lacrima deschisă precum o biblie de s-auzea cum îngerii cădeau ca niște pietricele printre degete cu ochiul de câine

când se va veni vremea doamne să mă iei de după umeri sub frunză de lună să-mi ceri să tai factura pentru apa cu care m-ai spălat pe picioare aș vrea să faci să plouă să nu se

prin ceață sunt ca ferestrele oamenii te gândești la ceva frumos și de emoție aburești ceața e o mașină cu farurile sparte se ridică-n picioare să aprindă lumina cu noduri în asfalt ne căutam

se ia niște carne nici prea nici prea se adaugă sânge o inimă - inima nu este o ureche s-o astupi cu degetul - uneori două și alte organe la fiecare lăsându-se înăuntru un ghimpe mai lung sau

cuvântul între două vârfuri de tăcere fără cablu vântul e câine lătrând la ciobani și plouă parcă sângerează dintr-un stârv de toamnă de sub poalele călugărite ale buzelor doar ciori vin

i-am întins o privire ca un păcat și i-au crescut frunze pe buza secată i-am înnorat o depărtare și s-a oprit alergând ca un păcat am tăiat orizontul cu linia dintre noi și s-a prelins

coasa este un animal domesticit de iarbă și până la șapte ani mănâncă numai carne de om bea un păhărel la fiecare aniversare și răspunde cu o floare la urletul de lup însingurat de haită al unei

unghiurile acestui cuvânt sunt ascuțite se pot înfinge-n pământ ca să-l ari sau să-l blestemi sunt ascuțite ca ochiul lunetă de vultur nici doina nu se mai poate rătăci și roua cuvântului din

cumetre zise copacul sub foarfeca vântului frizer hai la o halbă de vâlcea pusă la umbră să ne mai răcorim și noi tacticos aburind geana înserării c-o bătaie de aripi rândunelul cosi o

dă-te jos mărie de pe cuvânt că-i încă prea crud strig de pe merele-i de aur căzute în palme nu-l spune cu buzele crude nu-l vedea cu vederea ta verde nu-l atinge cu atingerea ta neatinsă cu

în orașul cenușiu apele au dat flori din cimentul ploilor bolovănindu-ne picioarele minții mâinile s-au împăienjenit de cablurile ce ne scurg prin fibră optică la canal landourile merg de mână

dimineața sunt unii ce scot ziua de băut din fântâna-mi adusă de spate cu ciutura plină au la gât cravata secundei cu care se bate moneda distanței din sânge de trandafir plătesc și sting

a fi cu sabie destulă prinsă-n rugăciune stătea pe cal umbra și călare și pe jos prin ceața care s-a-nfruptat din rege potcovea în oglindă urme-n zăpada spre a nu fi și pentru ca să