Poezie
confesiune
1 min lectură·
Mediu
lângă paharul cu tăria fructelor târzii cuminți
ca miezul sâmburelui siluit de-aromele viclene
într-o criză de sinceritate dătătoare de speranțe
îmi spun: cât de naiv eram în rătăciri pe când
numeam „mister” ignoranța și neputința minții
nopțile albe
sunt simptomatologia înstrăinării de vitalitate
fiecare copil pe care nu l-am avut îmi este tată
reeducându-mă în cămașa de forță a sterilității
cele mai inutile cuvinte - purtătoarele de sens -
ne constrâng să comunicăm perena devenire
în nimic
liniștindu-ne semenii că suntem la fel ca ei
mă trezesc înjurând cu pasiune cu furie simt
numai în animalitate că încă sunt viu solidar
speciei mele pe care doar astfel o pot înțelege
iubirea este ceea ce simți pentru muribundul
gemând de verbe care îți strânge mâna rece
temându-se a păși neînsoțit dincolo de viață
dincolo de vise dincolo de rostire sau de auz
ne e frică: suntem obsedați de tăcere am vrea
să facem din litere crucifixuri ascuțite și lungi
pe care să le înfigem sincerității hâde în piept
putreziciune! tu ești calea adevărul și viața!
002.417
0