Poezie
perife(e)rie
2 min lectură·
Mediu
imobile își mormăie în umezeli gândacii
mărturie stau dârele maronii de pe faiențării
și mușamale
geamuri năclăite orbite de-un soare
strecurat prin ciururi de sulfat și azot
zadarnic biserica își numără fiii
cu limbă de clopot ca o fiară cu hrana în bot
mai speră-și ridică boltite arcade cu mâna
mințindu-se: uite! dintr-acolo
se văd
sătul
cimitirul sclipește lumânările cerului de vară
pustiu și senin
în poarta lui am poposit preț de o viață
să-mi trag sufletul și să mă închin
fostu-am
in
¤
pe străzile copilăriei doar străini
vitrine viclene tânjind la buzunare
nimeni să mă strige nimeni să mă îndemne
hăăă! a venit vasile acasă
mă duc înainte să îl vestesc maică-sii
la garduri de șipcă vecinii-și dau coate:
- a venit iar să îi îndese proasta aia sarsanalele
că – de bine ce-i e la oraș – nu mai poate!
- ba poate fa de ce să nu poată
îmi zise mie tanti-sa că locuiește-ntr-un poet...
cică stă cu jaluzelele trase și lumina aprinsă
și ziua
nu zic
o fi având ceva de ascuns
dar bani de gaz de unde
nu-i pun pe-ai lui dar barem
lu’ mă-sa care l-a făcut să-i dea
bună seară!
bună băi bună ai mai trecut și tu pe-acasă
mai că mă cred nemuritoare când te văd...
nu pot să râd nu pot să plâng
a fost doar vântul prin uluci de sare
odăile
cotețul câinelui sunt goale
ca din mormânt cer ajutor
tablouri îngropate în pereți
¤
aș sări în lună ca-n fântână
însetat să beau cu stelele căuș
după corbii strânși deasupra mea-n găleată
să azvârl cu inima și ochii: uș!
mânce-v-ar poeți de carieră!
v-ar rămâie manifestu-n gât
învelit în staniol de ciocolată
înverbită carii de urât
¤
știrbii literaturii căutați-i la cap
002.066
0