oamenii de faianță

- 197’ -

peste muchiile cartonate ale manualului

de istoria patriei

pistruii ei mă atrăgeau ca un magnet mă întrebam

cum ar fi dacă

săpând după comori

i-aș trece printre pleoape

cu lejeritatea străinului ce se vâra între cearșafuri

lângă mama

seara

când noi

copiii

ieșeam din scări chiuind: S-a luat luuumiiinaaa!

în definitiv era un gând frumos

nu l-am putut duce până la capăt

am fugit din clasă fără nici o explicație

și printre vaporii de clor

o priveam nutrind speranța nemărturisită că într-o zi

va fi bună și la altceva

- 198’ -

era și frumos. mai ales noaptea. cele mai strașnice jocuri de lapte-gros se încingeau la coadă la unt și lapte. e adevărat, coada la ulei era mult mai spectaculoasă. dar se întâmpla ziua. ne-ar fi fost oricum rușine să studiem în văzul lumii anatomia vecinelor în timp ce le călăream pe deșelate. noi așa credeam, iar ele nu aveau nimic împotrivă. ne lăsau să credem.

m-am mirat că în seara aceea nu s-a luat lumina

mă uitam la televizor și pricepeam (oarecum)

de ce

pentru întâia oară

vorbitorilor le sticleau ochii

chemau: - Veniți!

mă chemau: - Vino!

am ieșit în balconul închis cu ramă de cornier

n-a avut niciodată geamuri

abia acum

cu toate becurile din cartier aprinse

puteam vedea câtă rugină poate strânge

un banal brad de crăciun

nimeni în spatele blocului oamenii

mi-am spus

trebuie că au inventat un joc mai mare

unde s-ar putea să nu câștig nimic

și nici măcar să mă distrez

aș fi plecat să-i caut însă de frică sau de frig

am căutat pereții de faianță

- 199’ – 200’ -

întotdeauna există o grămadă mai mare

trec prin cartier ca un câine fără medalion

nu cunosc pe nimeni nimeni nu mă cunoaște

în loc de degete am poezii

aș putea să-mi dau foc dar asta

nu folosește

nu mai folosește la nimic

toți se grăbesc transpirați gâfâind aleargă

spre ultimul joc: coada la bani

e frig

am băut o bere intru

între niște chioșcuri demolate stropesc

urma lor de flori uscate

tălpi de faianță lipită pe trup