Poezie
primăvara lui euthanasius
1 min lectură·
Mediu
ultimii crini ai iernii ofilesc cimitirul
fluier pe o bancă de ciment șlefuit mă simt
oarecum
de pământ dezvelit
în cearșaful acesta imprimat cu zăpadă
inspir marea roșie expir marea moartă
beau cu darwin o țuică presupus de pitești
repet ca maimuța
se prea poate de ciudă
agasant de des: să trăiești! să trăiești!
iată prunii: vin valma! se ascund în pahare
chiar și-n cana de apă
nu am vase mai mari
trei catarge
de-a stânga și de-a dreapta cu arme
doi castani doi pirați
nu mai știu... doi tâlhari?
din gura morților vâslind singurătatea
ies fire moi de iarbă – stele verzi –
dacă te-apleci puțin pe balustradă
în coaste să te doară
atât de limpede cu ochii poți să vezi
întinse
plase de păianjeni canibali ce fierb în soare
organe măduvă și creier pur
cu-o lingură de lemn
văduva neagră
amestecă la micul foc bărbații cu elanul dur
și se topesc pe rând abecedare
semantice primate
amândoi
jurăm caligrafiei bastonașelor obtuze
destăinuirea primăverii dintre noi
eu mai trăiesc el a murit se pare
comoara mea din scris va fi mai mare
002198
0