Poezie
rău de sunet
1 min lectură·
Mediu
brațul meu
un david verde prelungind
steaua din frunte
tremură
în sine piatra
prăvălindu-se
deschide
larg hublou brațelor morții
năvălesc nisipuri roșii
trag de vene ca de sfori
însă membrele n-ascultă
prăfuita lor voință
m-a abandonat tăcerii
păpușarul de siliciu
îi zăresc numai spinarea
întomnându-se prin nori
- hei! îl strig
îl strig zadarnic
glasul meu val în ureche
sparge sunetul de spumă
mi se face greață
râd
sacadat
ca dup-o glumă
poate-mi pare doar că ninge
întuneric
în deșert
nu respir – nu dorm – nu cânt
sfinx de vânt cu nasul rupt
sunt o mare de cuvinte
otrăvind plămâni de aer
îmi zvârl pumnii de pământ
steaua mea din frunte crapă
mă dezleg a jurământ
precum praștia
văz-duhul
biciui lung amețitor
caravanele fac cercuri
pun pe margini câini viteji
însă pietre îmi sunt ochii
luminoși
chiar mult mai treji
decât e instinctu-n fiară
- hei! din nou sfâșii amurgul
te întoarce
uite
zboară
oul tău iris-de-chip
hei! ascultă-mă! oprește!
dă-mi o mână să-mi ridic
bustul rază de arcade
râde – ninge – dar nu cade –
de ce mama înzeirii
pot atunci
să văd
să strig
dacă glasul meu e voma
mării moarte de nisip
002077
0