Poezie
de n-aș fi fost poet, m-aș fi pictat în-ger
3 min lectură·
Mediu
mă plimb pe mine însumi de mână
călător care abia deprinde viața
să și-o scrie
sufletul meu rătăcește raze de soare
împotmolite între ramurile ploii
fără haină pe umeri
pe cap fără pălărie
verde putred
verde pal
întunericul lumii îmi zâmbește a mal
de jur împrejurul inimii
sparg cu pumnu-n frunze luminiș
pictorului zugrăvit pe sticle
de otravă
ochiul morții necromatic și holbat
ca un chel îl jumule de barbă
ordinarilor! bețivilor nenorociți!
ne apostrofează poezia
de rușine aripile-a toamnă ne rotim
înmuiem în lună unghiile istovite
și ne scriem viețile fără de rost
lămurite prea târziu –
s-a-ntunecat hârtia
vine iarna strânge-v-ar păcatul
de prin ăle cârciumi de-ați bătut
vine gerul o să-nghețe totul
veți rămâne fără de băut
pingeliți-vă iar cizmele-obosite
văcsuiți-vă bocancii deșelați
dați cu tifla păsărilor călătoare
ele zboară
însă voi cântați
chiar de-ar fi să vă sticlească dinții
jarul cântecului vă mocnește-n veci
și loviți cu bulgării de sunet
în vitrina
semenilor îmbrăcați dar reci
unii sunt obeji sub oameni de zăpadă
morcoviți la nas și nesătui
ca sub oală capul lor se fierbe
nuci zaharisite gemuri de gutui
alții nu au formă nu au chip
fulgi de șerpi tânjind împerechere
cât îi prinzi de guler și s-au stins
cum se stinge spuma la o bere
hai să nu sorbim toți fulgii hai
să schiem cu talpa goală peste mare
poate în bermude bea nichita
și ne-nvață mersul în picioare
nu avem rețineri nici temeri
ce exploratori ratați ne vom ajunge
multele femei ce ne-au iubit
or să strângă alte lumi între picioare
însă
noi vom fi pe insula ce plânge
lacrima iubirii-i un colind
învățat sub felinare de zăpadă
hai să scoatem poarta din țâțână
să ne cânte lerui ler o stradă
de vecine guralive
ofticoase
hai să facem gheața ca oglinda
să roșească asfințitul când le vede
pe urâtele ce s-au crezut frumoase
de-au uitat să măture ieri tinda
dacă viața are semn e halbă
însă vinul fiert e iarna mult mai bun
om înzăpezit și tu iubite pictor
fericirea e o bulă de săpun
nu suflați nu respirați ca moartea
care n-are-n vise doi plămâni
scoateți săniile verbelor albastre
și vă înhămați ca niște câini
vă trudiți spre neștiute poluri
dacă vă opriți se șterge urma
nici pe regele ghețarilor
nu veți cunoaște
poate-n primăvară va sosi și turma
dar veți răsări de-un verde crud
ca tuleile prea multelor insecte
veți sări veți alerga și totuși
nu veți scrie iarba
aripile degerate fi-vă-vor regrete
alergați! azi focul este viu!
spre poluri!
biciui-v-ar setea peste coapsă
ca în biblie din voi să nască
semințiile virginului pământ
002305
0