Poezie
dezancorare
2 min lectură·
Mediu
încep să simt în oase căldură și lumină
scutur spre cer trei zile
înmugurite-n ger
cârligele ce mi-ați înfipt în carne
m-ajută-n loc de piele să port pânză
prin rămurișul copleșit de neguri urcă
spre noua viață un metrou cu navetiști
ce milă mă cuprinde doar la gândul
că fără electricitate ar muri de foame
că vor sfârși mâncându-se-ntre ei
cunosc legenda mincinoasă n-am purtat
vreodată-n pântec toate-aceste animale
pe mine chiar și-un fluture m-ar scufunda
nevinovat de s-ar încrede în odihna-mi
mai mult o crăpătură adâncită
de-o sete îndurată în mijlocul mării
și-atunci în loc de brațe am doi pești
pe care solzii nu-i ajută să se-nchine
de-aceea rugăciunea e mai mult înot
fără sinceritate-i scufundare
am fost de când mă știu un desfrânat
pe orice sclavă a plăcerii o numeam Iisus
și o plăteam în plus doar să-mi repete
cât mai convingător că e îndrăgostită
am încetat să mai alerg desculț
prin iarba ce-și spărgea de pieptu-mi valul
când în adânc de gleznă m-a mușcat
un șarpe mai speriat chiar decât mine
cândva acestea nu vor însemna nimic
veți boteza-n latină încă o fosilă
a cărei aură veți încerca s-o vindeți
ca film artistic sau drept carte de copii
002.256
0