Poezie
se retrage
2 min lectură·
Mediu
când ochii mi-au întârziat întâia oară asupra lucrurilor viața în jur se derula cu prim-planuri
de film. eram un star. jucam perfect. nu trăgeam nici o dublă. doar sufletul meu ireal și totuși
prezent mormăia cu ecouri de hrubă. nu am fost dintotdeauna pieton. am gonit. ca un nebun
pe-autostrăzi neconstruite. așa se face că-ntr-un sat tipic românesc am izbit în plin un grup
de maimuțe fugit de la zoo sau circ. consecutiv un grup de vite. de-atunci umblu desculț prin
zăpada mieilor. e târziu. nimicnutrece. nimicnumaivine. de sub taraba unui vânzător de cărți
mă privesc insistent și ostil doi ochi. poate de om. poate de câine. nu. nu mă simt bătrân. mai
degrabă prin cuvinte am trăit mai multe vieți și mă repet. aceleași amenzi. aceleași fracturi. a
fost roșu. aș fi putut să traversez mai atent. privite de pe clădirea aceasta înaltă lucrurile care
dau farmec vieții nici nu există. numai de aici înțelegi de ce păsările nu râd. doar își ascund
ciocul sub aripă când din senin stelele cad. iar cerul nu le resimte lipsa. le-acoperă cadavrul
cu dimensiuni gigantești de batistă. nu țin minte dacă am urcat într-un lift. oricât am căutat
nu am găsit nici ușă nici scară. am o sfârșeală de călător ce-și recunoaște stația. dar care de
lene nu mai coboară. pe marginea drumului alți muguri plesnesc. iar el ascultă pierdut cum
din radioul șoferului curge un solo de rece chitară. totuși acolo sub carton se trăia! foamea
umbla prin trup. timpul avea dimensiuni de mușcătură. ce-nseamnă banii? câte cărți s-au
vândut? taraba-i plină de maculatură…
054.246
0
eu am venit pe site-ul asta pentru ca in viata de zi cu zi, feis tu feis, la o sueta si un pahar de vorba ca sa zic asa, nu eram, asa cum nu sunt nici acum, in stare sa leg doua vorbe. o replica inteligenta (orala), un schimb de replici inteligente (orale) si chiar o casacada de replici sau de vorbe de duh inteligente (orale), mai degraba ma intristeaza decat ma incita. nu pot sa-mi explic nici acum in totalitate ce se intampla iar cand incerc (sa explic) nu stiu cum se face ca totdeauna cineva se enerveaza. dincolo de timiditate, probabil ca e ceva in vibratia corzilor vocale omenesti care imi aduce instantaneu aminte ideea de mormant, de ingropaciune, de putrefactie. de altfel, oricat te-ai spala pe dinti, pe limba, oricat te-ai clati cu apa de gura si oricat de inalt ar fi gandul pe care il exprimi vocal, damful de putregai se (pre)simte imediat. un singur dinte daca zaresc in gura care vorbeste literatura, ma apuca rasul la gandul ca acel dinte s-ar putea clatina si cadea in orice moment in vesnicia despre care gura care-l adaposteste vorbeste cu atata patos. in fine, am sperat ca prin abandonarea dialogului oral si trecerea in virtual, voi scapa mai lesne de acreala generala pe care adultii (chiar cei interesati de literatura, cu care mi-ar fi placut sa comunic, dat fiind ca, pe vremea copilariei eram de-o seama) si-o numesc experienta de viata, arta dialogului etc, convins fiind ca mana care scrie se spala mult mai usor decat gura care vorbeste si oricum, tinuta cu atentie in viata, nu pute.
de acreala nu stiu daca am scapat, dar sunt multumit ca intalnesc vorbiri ca aceasta, scrisa de matale aici, scrisa de oameni vii, care traiesc odata cu mine si nu in cartile pe care le-au scris, vorbiri la care se poate vibra, ca in adolescenta, ca si cand tot ceea ce ne-am imaginat la inceput, copii, exista totusi undeva. fie doar si daca ne gandim la bietul Esenin, peste a carui moarte varsta noastra a trecut deja de ceva vreme si parca tot iti vine sa respiri mai lesne.... ca in jocul perfect al actorului copil. fara duble.