Poezie

molii și privighetori

2 min lectură·21 septembrie 2010

Mediu

când va înnopta definitiv

nici măcar nu voi mai fi aici

fluturele ce mi-a ținut loc de inimă

s-a apropiat prea mult de bec

în copilărie chiar dacă mă băteau

fugeam să privesc poduri

întâlneam mereu un bătrân pescar ce-mi povestea

că într-o bună zi fiecare lucru va pleca pe propriile picioare

să mănânc tot dacă nu cresc nu voi păși niciodată

cred că nici ai mei nu înțelegeau că

de fapt mă băteau pentru că m-am întors

o gură de hrănit este întotdeauna o povară și nici speranța

că merită nu se transformă în altceva

o cârpă neagră deasupra unei uși pe care nu va mai intra nimeni

să-i facă mândri că au fost și s-au chinuit

despre care să își audă prin pereți vecinii reproșându-le odraslelor

- al ălora cum poate mă?!

apoi să izbească fereastra ca nu cumva

rușinea să le iasă din casă

să afle tot cartierul că de nervi au dat cu farfuriile de pereți

desigur totul durează un anotimp

o pasăre chiar dacă zboară nu își poate face cuibul în cer

și nici lumina nu vine întotdeauna de sus

un cuib are nevoie de ramuri sau fire de iarbă

deopotrivă de sudoare și salivă

o casă înseamnă flori și gunoi

și mai ales inimă

002.188

Vasile Munteanu. “molii și privighetori.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vasile-munteanu/poezie/13954318/molii-si-privighetori

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.