Poezie
mi-am dus cu vorba viața
2 min lectură·
Mediu
câți ochi pe cer în alcoolu-mi se frâng
indiscreți arcuiți a mirare senină
sunt atât de umbroși că aproape mă văd
scânteind în cuvinte sub o nouă lumină
sari poete! e ceasul! îmi fac singur curaj
sunt atâtea inimi largi și păcătoase
nu visa nu aștepta să-nvie
vremile trecute duse și ne-ntoarse
pritoceam prin pajiști legănat de ierbi
îmi făceam covergă tăinuită-n ramuri
îmi erau destul fragi măcriș alune
deșelam bidvii fără șei și hamuri
dam năvală-n ochiul gârlei de sub stâncă
răcoream un munte prăfuit în oase
bântuiam prin peșteri ca un duh cu fluier
zău că-mi erau toate parcă mai frumoase
azi de colbul lumii în zadar mă spăl
ca o jucărie veche și stricată
stai poete! încă nu pleca nu-i ceasul
uneori și viața merge reparată
rar zâmbesc aș spune că deloc și simt
că mă-nveselește gândul ăsta șui
să pornesc iar creanga și să uit orașul
însoțit de-o sticlă să colind hai-hui
numa-n toamna rece m-aș opri smerit
la câte-o povarnă galbenă lălâie
așteptând să fiarbă fructele mocnit
mestecând de poftă mere sau gutuie
am plimba paharul veseli ca fârtații
ce-au pornit străini pe același drum
vântu-ar face-n vatră albe rotocoale
toți am mirosi a prună și-a scrum
și în timp ce-ar șuiera grozav cazanul
de ai crede că în brațe ne va lua
o nevastă ca o toamnă-ar trece
aducând dovleci sau altceva
ah! ce viață a murit de vie!
pe ce-am dat edenul meu la schimb?
pe trotuare pline de rahat de câine?!
pe trei parcuri unde să mă plimb?!
pe un circ și două teatre de ocară?
ah! pe ce? nu găsesc altceva…
o spoială amăgită-n vicii:
laude și diplome – eroi de mucava!
dusă-i dimineața ierburilor crude
ce-a fost drept cândva astăzi este strâmb
rupte rădăcini ramuri putrezite
doar lăstari firavi încă mă mai strâng
dar din ploi și viscol din omătul greu
nască-se-vor iar vremurile mele
sunt atâtea inimi largi și păcătoase
nu moare poetul singur printre ele
dănțui-voi valma brâuri sârbe hore
braț la braț cu oameni de zăpadă
vor crăpa de ciudă orășenii
mocăiți târându-se pe stradă
adie vântu-o gâză îmi tulbură visarea
paharul zace încă neatins
dau să-l ridic mi-e mâna înghețată
de parcă fără știrea mea a nins
câți ochi pe cer în alcoolu-mi se frâng
indiscreți arcuiți a mirare senină
sunt atât de umbroși că aproape mă văd
scânteind în cuvinte ca o veche lumină
002145
0