refrigerium

1. apa m-aș fi oprit din scris cum vita se oprește când nu-i mai pare iarba să merite alt drum și-aș fi permis doar ceții născute din zăpadă să lingă de pe suflet ce dă pe dinafară decalotându-mi visul tăcerii nesfârșite puțin îi pasă vieții ce mi-ai sau despre ți-aș a pus motor puternic pe-o târnosită barcă izbind fără pretenții în plin corcite cârduri de cioroiet tartuf cu gâtul lebedin cum se înfig! în sălcii așchii de cioc și oase scântei și fum atât… nu arde – verde-i totul iar dunărea își curge pe mai departe valsul reluat fără oprire ca de pe-un disc zgâriat de-aceea-mi rup cămeșa să vadă pieptul cerul răzbit de somn pe valuri cu fruntea răsturnată în care tu îți sufli precum ți-e firea nasul și scuipi și uiți și cauți când sete ți-e să bei cum poți opri? un cântec ce ține loc de sânge când aeru-i de vin tu mort și totuși bei în timp ce-n jur mulțimea vociferează trează turând la punctul maxim motorul cu idei m-aș fi oprit din scris… 'i-a dracu’ amintire! cum vine primăvara noi cârduri înmulțești rostogolind pe gheață în loc de stele ouă prin care cioroietul întâi ițește pliscul 2. o apă și-un pământ primăvara casele umblă deasupra apelor. însă oamenii și dobitoacele pe dedesubt. lumina încă răzbate. grea. duhovnicească. nu există remediu pentru durerea de oase. altul decât soarele și mă cuprinde liniștea precum pe înecat simțirea că-i sfârșitul poemele ce-am scris ce nu am scris nimic sunt pentru mine adamitul odinioară bocetul mă îngrozea îmi astupam urechile deodată cântec de leagăn mi se pare azi banalizat de-o mână amputată ce străluciri în ochi aș căpăta de s-ar aprinde aceste-acoperișuri iar timpul ar grăbi peste viori ca sângele în trup prin repezișuri aș pune-n asfințit genunchiul jos mărturisind în limba viilor păcatul ce-am îngrijit de când era sămânță sădită-n mine chiar de necuratul ard și mă prăpădesc de sete de multe ori pe când nu nărăvisem fugeam de-acasă căutând un sfânt anii-au trecut și-am rătăcit întorsul am întâlnit doar oameni pe pământ aceiași ochi aceeași îndoială de jos genunchiul îl ridic cu milă căci mai găsesc puterea de-a răzbate prin valuri îmbrăcat în clorofilă nu-mi fac iluzii m-or cuprinde răsuciri și noduri mă vor încreți din loc în loc dar fi-vor toate pentru mine semne recunoscându-le să știu să mă întorc 3. naufragiul cuvinte dojenite renasc a câta oară cu larmă de port fior de tavernă îmi amintesc de tine răstignită-n uși fixându-mă cu ochi cât o lanternă cum valul scuipă-n luciul nisipului duium vreo scoică răsucită câte-un căluț-de-mare așa mă împingea lumina lor la drum călăuzindu-mi rătăcirea cu vapoare m-am săturat de praf să tot scufund la mal porniri spre lumi de duhuri bântuite în mine înecate plutesc făr de răspuns cu steaua-n frunte stinsă mii de vite de mi-ați putea vedea pe întuneric ochii urgia-și sparge stânca de cârmă iar eu râd dumnezeiesc de rece încât de frică dracii abia în poezia cu rimă se ascund cât a ținut nu știu nici cât va mai dura cuvântul dojenește balcanica tămâie cuprins de un imbold amețitor și crud mă leruiesc în trup ca-ntr-o gutuie